„Accidentele politice fericite” şi nefericite din istoria noastră

Venerabilul  Neagu Djuvara, profesor, diplomat, istoric, scriitor, analist politic şi publicist – cunoscut în toate mediile publice din ţara noastră – este una dintre puţinele personalităţi cu păreri tranşante despre oamenii politici de ieri şi de azi.

Fin observator al vieţii politice de când a devenit diplomat (în timpul celui de-al doilea război mondial) şi până astăzi, distinsul cărturar, liberal din tata-n fiu, cum se autodefineşte, spune/scrie fără nici o reţinere ce crede despre mareşalul Antonescu, regele Mihai, despre cohorta de lideri din structurile de putere ale regimului comunist, ca şi despre liderii principalilor lideri de partide din ultimii 25 de ani: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Radu Câmpeanu, Mircea Ionescu Quintus, Valeriu Stoica, Theodor Stolojan, Petre Roman, Adrian Năstase, Călin Constantin Popescu Tăriceanu, Crin Antonescu, Mircea Geoană, Victor-Viorel Ponta.

Nu ţine cont că-s de stânga, de dreapta sau liberali ca şi el. Când a avut ocazia, s-a distanţat de liberalismul duplicitar afirmat şi practicat de Tăriceanu şi Crin Antonescu. Tuturor celor mai sus pomeniţi le-a făcut cel puţin o singură dată portretul profesional, doctrinar şi moral. I-a clasificat şi caracterizat aşa cum au fost/sunt, cum i-a cunoscut, cum i-a perceput. Şi a făcut-o cu multă exigenţă şi parcimonie.

În ochii lui Neagu Djuvara, care…au văzut multe la viaţa lui, dintre numele sonore mai sus enumerate doar cvartetul Coposu, Raţiu, Câmpeanu, Quintus  şi, cu…derogare, arţăgosul Băsescu s-au calificat în categoria politicienilor de rasă.

Despre Neagu Djuvara diplomat am ştiut câte ceva încă dinainte de 1989, când i-am citit numele în câteva lucrări/articole de istorie şi diplomaţie. Pe scriitorul, istoricul, analistul politic şi publicistul Neagu Djuvara l-am cunoscut  în toată înălţimea lui intelectuală şi morală citindu-l, urmărindu-i confesiunile, ascultându-i răspunsurile la întrebările unor oameni din presă.

Cel mai recent interviu i l-a acordat jurnalistului Dan Andronic de la Evenimentul zilei. Un interviu la fel de…viu ca şi cel de anul trecut, din Adevărul. Una dintre întrebări se referea la împrejurările prin care Klaus Werner Johannis a ajuns preşedinte al României. Răspunsul? Unul franc, fără echivoc: „a fost un accident politic fericit”, urmat de avertismentul că dacă va rămâne „aşa mut” şi politica lui „va rămâne mută”, iar „Ponta va continua să conducă în continuare şi va fi nenorocire”.

Răspuns de analist politic adânc cunoscător pe-afara şi pe dinăuntrul omului politic în drumul lui spre vârful puterii; răspuns de om drept,  înţelept, vizionar. Rămâne de văzut dacă preşedintele  va ţine cont de observaţie, ieşind din calapod, sau va da ocazia celor 6,5 milioane de votanţi ai săi să trăiască sentimentul de lehamite că în 16 noiembrie 2014 au făcut o alegere politică nefericită.

În istoria noastră, „accidentele politice fericite”, care au deschis calea unor indivizi spre  palierele politice, de la nivel local la cel central, au fost infinit mai puţine decât cele nefericite. Iar aceste întâmplări şi explică de ce suntem un neam bătut de soartă. De ce România este decuplată de ţările dezvoltate economic, cu un standard de viaţă ridicat, la care concetăţenii noştri privesc cu jind.

Gândindu-mă la „accidentele politice fericite” din istoria noastră, într-o expunerea pe care am ţinut-o la Galeriile de artă din Focşani, la 1 Decembrie 2014,de Ziua Naţională a României, am formulat următoarele întrebări, retorice desigur:

Unirea Moldovei cu Muntenia ar mai fi avut loc, la 24 ianuarie 1859, dacă ar fi fost validate alegerile pentru Divanul Ad-hoc, din Moldova, falsificate de caimacanul Vogoride? Se mai făcea România Mare, la 1918, dacă, la Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, primul ministru Ionel  I.C.Brătianu şi alţi foşti prim-miniştri nu se opuneau cu fermitate voinţei  regelui Carol I ca ţara noastră să intre în război de parte Germaniei şi Austro-Ungariei?Care ar fost parcursul postdecembrist al României, dacă în locul lui Ion Iliescu ar fi ajuns Ion Raţiu preşedinte?

În viaţa unei naţiuni, a unui judeţ, a unei comunităţi, alegerile prezidenţiale, parlamentare şi locale sunt evenimente politice care marchează în bine sau în rău destinul oamenilor. Votează românii cu mintea, pentru a le fi mai bine? În nici un caz. Privind lansarea candidaturii la preşedinţie a lui Victor-Viorel Ponta, în septembrie 2014, pe Naţional Arena, chiar de ziua lui (ce „coincidenţă”), cu mii şi mii de oameni aduşi pe stadion din teritoriu, cu autocarele, ca să-i înalţe imnuri de slavă, să se prosterneze în faţa liderului El-maximo, mi-am zis că 22 decembrie e prea aproape de noi pentru a uita cum s-a ajuns la cultul personalităţii.

Românii nu au exerciţiul democraţiei. Votul lor este emoţional. Înghit pe nemestecate toate promisiunile, toate minciunile, toate gogoşile răsuflate oferite cu generozitate de mai toţi candidaţii politici. Înghit, sunt dezamăgiţi ulterior de alegerea făcută dar rămân captivi aceluiaşi vot şi la alegerile următoare. Au reflexul câinelui lui Pavlov: rămân lângă „dresor” care, din când în când, îi mai azvârle câte un oscior. Expresia „ne merităm soarta” exprimă o realitate care, în Vrancea, este mai vizibilă decât în oricare alt judeţ.

Dacă alegerea lui Klaus Werner Johannis ca preşedinte al României a fost „un accident politic fericit”, cum afirmă venerabilul Neagu Juvara, în cazul baronizării atâtor judeţe - şi chiar comune, cu indivizi aleşi aproape pe viaţă - nu este vorba de nici un accident politic.

La ora la care scriu aceste rânduri, jumătate din numărul preşedinţilor de consilii judeţene (printre care şi Vrancea), aleşi direct de electorat, au avut probleme cu justiţia în ziua votului. Au ajuns miniştri în guvernul Ponta oameni cu dosar penal în ziua votului. În aceeaşi situaţie sunt zeci de primari. Indivizi pe care electoratul i-a făcut… fericiţi. Electoratul a rămas cu nefericirea. Şi cu sărăcia. Aici avem dovada persistenţei în prostie şi amăgire, a prosternării.