Avem rege fără regat şi republică fără bărbaţi de stat destoinici

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pentru regaliştii din România, ziua de astăzi, 30 decembrie, reprezintă, cu siguranţă, o zi când regele lor, Mihai de Hohenzollern, a fost nevoit să renunţe la tron. Mai concret, să abdice.

Pentru că renunţarea şi abdicarea nu sunt sinonime. De renunţat la ceva poate renunţa oricine, însă abdicarea este numai în legătură cu un cap încoronat sau cu un şef de stat. De la Decebal şi Burebista până la Carol I, dacii şi urmaşii lor, românii, au fost conduşi de domni, nu de regi. Chiar şi Cuza tot domn era numit de popor, dar şi Prinţ al Principatelor Române.

În epoca modernă regi am avut numai de la lovitura de palat din 11 februarie 1866 şi până la 30 decembrie 1947.

În urmă cu 66 de ani, în acea zi fatidică pentru Casa de Hohenzollern, forma de guvernământ a statului a devenit republica. Regaliştii spun că ruptura de regalitate s-a produs prin forţă. Că Mihai I a fost silit să abdice. Că a fost chiar somat de Gheorghiu Dej şi Petru Groza care aveau ascunse pistoale sub paltoane gata să pedepsească orice împotrivire.

Aceiaşi susţinători mai declară că tânărul rege ar fi abdicat ca să poată salva vreo câteva sute de vieţi de tineri studenţi liberali aflaţi în detenţie pentru că se împotriviseră, încă din 1945, tendinţelor de sovietizare a ţării. Sovietizare care a pătruns treaptă cu treaptă în fibra naţiunii noastre şi a însemnat un rău imens, cu urmări până astăzi, pentru jumătate din Europa.

Pe de altă parte, cei care i-au obţinut atunci Actul de abdicare au lăsat mărturie că totul s-a petrecut cu acceptul Majestăţii Sale, punând în circulaţie documentul asumat şi semnat de Mihai Iiu. Iar Actul nu lasă nici un dubiu, indiferent în ce condiţii a fost semnat.

Citez partea finală acestui act de voinţă personală: „ABDIC pentru mine şi urmaşii mei la Tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României. Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de stat”. Semnează „Mihai, Dat la Bucureşti, astăzi 30 Decembrie 1947”.

Nu încape nici o îndoială că abdicarea a fost o decizie de o gravitate extremă. Nu fără precedent, deoarece precedentul avusese loc, cum am spus, în noaptea de 11 februarie 1866, când „monstruoasa coaliţie” alcătuită din liberali, conservatori şi alte forţe politice (ce mult semăna cu USL de astăzi!), aflate în duşmănie reciprocă, dar având capii oştirii de partea lor, şi-au dat mâna şi l-au înlăturat de pe tron pe Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, exilându-l în Germania şi interzicându-i să-şi mai vadă vreodată ţara natală.

Pe de altă parte, republicanii mai radicali sunt de părere că Mihai a făcut mult rău ţării prin lovitura de stat (de Palat) din 23 august 1944 când ne-a pe mâna lui Stalin,  care l-a răsplătit cu onoruri (Ordinul VICTORIA – POBEDA în limba rusă) şi cadouri scumpe (un avion). Un lucru însă e cert: în acel „august în flăcări” Germania era în defensivă, se profila o înfrângere inevitabilă, „pierduse războiul ei” (zicea Ion Antonescu), iar noi trebuia „să nu-l pierdem pe al nostru” (op. citat), urmând să fie găsit momentul prielnic, până la finele acelei luni, pentru ieşirea din război.

De altminteri, cu ştirea şi mandatul lui, emisari români (diplomaţi de carieră) acţionau pe lângă ambasadele occidentale de la Ankara şi cea sovietică de la Stockholm pentru obţinerea unor condiţii favorabile unui armistiţiu pentru ţara noastră.

Despre viaţa şi activitatea fostului rege Mihai de la naştere şi până în ziua de astăzi am citit mai bine de un raft de cărţi şi câteva teancuri de articole de ziare. Scrise pro şi contra fostului cap încoronat. Nu ştiu care ar fi fost destinul României fără lovitura de stat din fatidica zi de 23 august 1944, sau dacă mareşalul Ion Antonescu ar fi luat el însuşi decizia ieşirea ţării din alianţa cu Germania, lucru ce urma, cu siguranţă, să se producă numai peste vreo două-trei zile mai târziu.

Ceea ce ştiu şi eu, ca atâţia alţii pasionaţi de istorie şi bazaţi pe scrierile unor mari istorici români (Florin Constantiniu, Gheorghe Buzatu, regretatul Florin Dobrinescu, Jipa Rotaru şi alţii chiar contemporani cu evenimentele), este că, în acea zi, o mare parte din oştirea română care lupta dincolo de Prut a căzut în mâinile ruşilor. Cât pe ce era să cadă şi tatăl meu, sergentul de vânători de munte Traian Borcea, care abia apucase să ajungă pe malul drept al râului blestemat.

Numărul oştenilor căzuţi în captivitate şi duşi în îngheţata Siberie diferă de la autor la autor. Unii scriu despre 175.000 de suflete, alţii de 145.000. Contează şi un singur soldat. Jean Paul Sartre scria că „O viaţă de om nu valorează nimic; dar nimic nu valorează cât o viaţă de om”. Cu toţii au îndurat dorul de familie, frigul, foametea, bolile, au stat în prizonierat de la câteva luni până la 5-6 şi chiar 10 ani de umilinţă, iar câteva zeci de mii au murit în lagărele de muncă sovietice din Siberia fără o cruce la căpătâi.

Şi asta pentru că fostul rege Mihai, câţiva generali ostili lui mareşalului şi o mână de lideri politici -  înspăimântaţi că vor rămâne în continuare oameni de decor dacă  Ion Antonescu va hotărî el însuşi ieşirea din alianţa cu Germania -, au dat lovitura de stat fără a se asigura că Armata Roşie va deveni aliatul Armatei Române, nu călăul ei.

Aşa numita „frăţie de arme” româno-sovietică va deveni operaţională abia după semnarea Armistiţiului împovărător de la 12 septembrie 1944. Şi nici de-atunci încolo „amiciţia” nu a fost camaraderească.

Încerc să înţeleg: la 30 decembrie 1947, Mihai I a abdicat în schimbul eliberării din închisori a câtorva sute de studenţi anticomunişti ameninţaţi cu o baie de sânge. Dar şi întreb: în după-amiaza zilei de 23 august 1944, când i-a chemat la Palatul Regal pe cei doi antoneşti pentru a-i întreba de situaţia de pe Frontul de Răsărit, şi înainte de a lua decizia înlăturării lor de la conducerea Guvernului şi a Armatei, deci prin lovitură de stat, nu s-a gândit la ce calvar îi aşteaptă pe militarii români ce luptaseră pentru dezrobirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa? Asta ar fi o primă observaţie.

A doua este în legătură cu aşa numitul „proces al marii trădări naţionale”. Bizară formulare, pentru că acel proces seamănă ca două picături de apă cu procesul ceauşeştilor. A fost un simulacru de proces. Influenţat chiar de Mihai, cu numirea prin Înalt Decret Regal în fruntea completului de judecată a doi alogeni bolşevici care au hotărât condamnarea la moarte a inculpaţilor fără să clipească, cum tot fără să clipească a respins şi monarhul cererea de graţiere a fostului erou al Războiului pentru Reîntregirea României 1916-1919.

Cunosc în istorie vreo câţiva monarhi care au avut tăria să reziste eroic în împrejurări la fel de vitrege pentru ţara lor. Şi îmi vine în minte atitudinea plină de demnitate a regelui Belgiei ameninţat de Hitler că-i va face ţara una cu pământul.

Aici îi dau dreptate preşedintelui Băsescu. Un rege nu poate abdica în nici o împrejurare! Regele moare dar nu se predă! Observ însă că, la noi, pe lângă monarhiştii din credinţă şi ataşament – şi plini de subiectivism! -  ajung să-şi dea cu părerea despre faptele de vitejie ale ex-regelui Mihai prea mulţi monarhişti de ocazie care nu au pus mâna pe vreo carte şi înghit pe nemestecate tot ce aud de bine despre rege pe la televizor.

Fără cele două decizii istorice ale fostului nostru rege, eu însumi, născut în timpul Regatului României, poate că aş fi devenit monarhist. Cu respect pentru această formă de guvernământ a statului, cum am pentru Carol I şi Ferdinand Întregitorul, ori pentru regina Maria.

În concluzie, în prezent avem un rege fără regat, dar avem şi o republică fără bărbaţi de stat destoinici.

Apreciez astăzi ţinuta decentă a fostului rege, mesajul Domniei sale şi pun tot acest comportament pe seama înţelepciunii vârstei sale. Poate şi a căinţei. Ultima impresie contează cel mai mult. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite