Câtă democraţie este în ţara în care trăim?

În România postdecembristă, politicienii s-au apucat de furat, de  trafic de influenţă, recurgând chiar şi la crimă, imediat după ce l-au înlăturat din fruntea statului, printr-un simulacru de proces urmat tot de crimă, pe Nicolae Ceauşescu. Aşa a debutat noua „democraţie” în ţara noastră: pătată de sânge, ancorată în  minciună şi hoţie.

Încă din primele zile de după 22 decembrie 1989 şi până la finele anului 2004, în opinia partidelor politice, care se revendicau a fi  „istorice”, vinovatul  nr. 1 în România a fost  Ion Iliescu. În cârca lui a fost pusă şi prăbuşirea economică, şi deriva socială şi morală a ţării. 

Adevărat este că bătrânul edecar de pe Dâmboviţa  a închis ochii la mai toate furăciunile de amploare la care s-au dedat apropiaţii lui politici, în cap de listă cu Adrian Năstase, „prototipul corupţiei politice”, aşa cum se arata în Motivarea condamnării lui la închisoare cu executare în Dosarul „Trofeul calităţii”. 

Cei care aflaţi la „butoane” în acea perioadă s-au îmbogăţit cu neruşinare de pe urma funcţiilor deţinute, dar preşedintele s-a limitat doar la condamnarea  verbală a „capitalismul de cumetrie” şi-atât. 

A jucat chiar la două capete. El este, de exemplu, unul dintre cei care au făcut scut în jurul lui Constantin Nicolescu, fost preşedinte al  Consiliului Judeţean Argeş, condamnat totuşi, zilele trecute, după îndelungi procese, la 9 ½ ani de puşcărie pentru fraudarea fondurilor europene. În timpul primului şi al celui de-al doilea său mandat (1990-1992; 1992-1996),în România am avut parte de o „democraţie originală” marca Iliescu. 

Ceva de tipul Perestroika şi Gladnost. A ţinut România în zona gri. Abia în al treilea mandat (2001-2004)s-a dat cu capitaliştii şi cu regalitatea.

Din 2004 încoace, duşmanul nr. 1 - perceput astfel de urmaşii lui Iliescu, dar şi de liberalii „roşii” (pesedişti de dreapta, i-aş numi eu) -  este Traian Băsescu. Şi el un politician cu destule bube-n cap. Are în dulap „scheletul” Flotei şi al casei din Mihăileanu, pentru care va trebui să dea socoteală după ce-şi va fi încheiat mandatul şi perioada de imunitate. 

Şi în jurul lui au roit o serie de indivizi politici puşi pe căpătuială. Însă meritul său este acela că nu şi-a apărat nici măcar apropiaţii care au „călcat pe bec”, încurajând  Justiţia să-i bage la pârnaie pe cei vinovaţi de acte de corupţie.

Un fost director de  întreprindere industrială  vrânceană din urmă cu două decenii, ofiţer de marină de profesie, care a făcut parte dintr-unul din echipajele comandate  de Băsescu, l-a descris astfel pe cel ajuns preşedinte: „dom’le, în calitate de comandant de navă era extrem de sever, însă era drept, principial. Ţinea la echipaj. La prima abatere te chema la raport, însă la a doua nu te mai ierta”.

Cu toată severitatea lui Traian Băsescu, hoţiile şi traficul de influenţă au continuat şi sub mandatul preşedintelui vaporean. Va rămâne însă  în istorie pentru cele câteva proiecte de anvergură pe care a dorit să le vadă ireversibile: parteneriatul strategic pentru mileniul trei cu SUA, integrarea europeană, aderarea la spaţiul Shengen, independenţa Justiţiei, reforma instituţiilor statului, prioritare fiind Educaţia, Sănătatea, flexibilizarea Codului Muncii ş.a.

Şi-a propus obiective ambiţioase, dar rezistenţa la schimbare din partea clasei politice, în primul rând, şi a populaţiei dependente de ajutoarele de stat, s-a dovedit mai puternică (şi mai agresivă) decât se aştepta  preşedintele. 

Mai mult decât atât: asumarea de către Traian Băsescu a rolului de preşedinte-jucător, pentru schimbarea mai alertă a stărilor de lucruri care băltesc din 1990 şi până astăzi (avem aceleaşi instituţii administrative centrale şi locale care existau şi pe vremea „societăţii socialiste multilateral dezvoltate”), i-a adus în două rânduri suspendarea de către Parlament din funcţia de preşedinte (în mai 2007 şi iulie 2012).

După implicarea fratelui său, Mircea Băsescu, în dosarul Bercea Mondialu, preşedintele s-a aflat la un pas şi de a treia suspendare. Oponenţii lui de la vârf s-au ferit de ridicol. Şi de reacţia SUA şi UE. În cele din urmă, intenţia aceluiaşi parlament, de fapt a aceloraşi senatori şi deputaţi ostili preşedintelui, a fost finalizată numai cu o simplă Declaraţie politică de condamnare, atenţie!,  nu a presupuselor fapte penale ale preşedintelui, ci ale rudelor sale. 

 Această Declaraţie a fost prezentată în mass-media în slujba puterii  (Antena 3, Jurnalul Naţional, România TV) ca un model de cod de conduită politică de care ar trebui să ţină seama toţi aspiranţii la cea mai înaltă magistratură în stat. Foarte bine!  Cu toţii ne dorim un viitor preşedinte de care să fim mândri. Numai că dacă luăm la puricat numele parlamentarilor care au votat, cu bile albe şi negre, acea Declaraţie, vom vedea că printre parlamentarii care au stabilit „înalte standarde de moralitate” se află o droaie de penali. 

O ruşine de oameni, nişte farisei şi nişte fameni, cum ar scrie Eminescu. Sunt indivizi care, în 24 de ani, au săpat cu sârg la temelia României. Au contribuit din plin la caricaturizarea democraţiei, a statului de drept şi a economiei de piaţă. Sunt indivizi care s-au protejat reciproc ca să nu ajungă la bara justiţiei.

Pe internet există un site cu toţi politicienii români – parlamentari, miniştri, preşedinţi de consilii judeţene, primari etc. - ale căror dosare penale se află de ani şi ani pe rolul instanţelor de judecată în aşteptarea unui verdict. Faptul că ele zac de atâta amar de vreme în fişetele celor desemnaţi să le judece naşte multe întrebări legitime. 

Întrebarea  întrebărilor nu este dacă toţi cei menţionaţi pe acest site sunt vinovaţi sau nu, ci una esenţială: CÂTĂ DEMOCRAŢIE ESTE ÎN ŢARA ÎN CARE TRĂIM? Prin urmare:

- Ce fel de stat este acela care nu i-a trimis după gratii pe cei vinovaţi de crimele din perioada 22-27 decembrie 1989?

- Ce fel de stat este acela în care nu au fost trimişi la puşcărie politicienii vinovaţi de mineriadele din ianuarie, februarie şi 13-15 iunie 1990, când au murit 6 români, iar alte sute au fost bătuţi cu sălbăticie?

- Ce fel de stat este acela din care a fost jefuită o întreagă economie naţională (sute de fabrici, 10 bănci, sute de unităţi agricole, de construcţii, comerţ, transporturi - flota - etc.) fără ca nimeni dintre cei ce le-au avut în gestiune să nu fie tras la răspundere?

- Ce fel de stat este acela în care judecători cu vechime în magistratură refuză să judece dosarul unui turnător notoriu şi mogul de presă care îşi linşează adversarii prin trustul său media?

- Ce fel de ţară este aceea în care un prim-ministru în funcţie prins la furat (plagiat) refuză să demisioneze?

- Ce fel de ţară este aceea în care Parlamentul refuză să pună în aplicare rezultatele unui referendum naţional?

- Ce fel de ţară este aceea în care un preşedinte învins printr-un alt referendum naţional a continuat să rămână în funcţie?

- Ce fel de ţară este aceea unde se face trafic de influenţă chiar în biroul premierului în funcţie, iar acesta refuză să-şi dea demisia?

- Ce fel de ţară este aceea unde parlamentari trimişi în judecată sau având chiar condamnări penale continuă să voteze legi pentru popor?

- Ce fel de ţară este aceea unde doi prim-miniştri, unul fost, altul în funcţie, traficanţi de influenţă, fac obrazul gros şi îşi acuză preşedintele pentru traficul de influenţă comis de fratele său?

- Ce fel de ţară este aceea unde un prim-ministru în funcţie umblă prin ţară de gât cu baroni locali aflaţi la un pas de puşcărie, pentru hoţie, el luându-le apărarea că aduc voturi pentru partid?

- Ce fel de ţară este aceea unde un primar de mare oraş îşi mână din spate, la urnele de votare, un grup de fete îmbrăcate doar în chiloţi şi sutien (votul trebuind să fie un act democratic aproape  solemn),ca şi cum ar da oile la strungă?

   Un prim răspuns la suma de întrebări de mai sus l-am primit, acum câteva zile, de la un fost politician cu care mă cunosc de multă vreme şi pentru care am un respect aparte.

 A deţinut, în timp, mai multe funcţii politice: consilier local, primar de mare municipiu, consilier judeţean, parlamentar. Ne-am întâlnit întâmplător şi, având aceeaşi direcţie de mers şi timp la dispoziţie (era zi de sărbătoare), am depănat amintiri despre fapte esenţiale din ultimii 40 de ani din viaţa noastră. 

La despărţire l-am întrebat dacă mai este interesat să facă politică. Iată răspunsul comprimat în câteva fraze:

 „ Am construit pentru oameni până în 1989 şi am  intrat în politică, după, să continui să fac ceva pentru ei. Nu am reuşit. În calitate de consilier şi primar, rezistenţa la schimbare a fost crâncenă. M-am lovit de multe interese personale. Am zis să încerc mai sus şi am ajuns în parlament. Aveam numeroase proiecte legislative de dezbătut şi finalizat şi le-am spus colegilor aşa: nu sunt resurse să le realizăm pe toate, dar să ne concentrăm măcar pe cele mai importante pentru românii. Aceeaşi rezistenţă ca şi pe plan local. Aceleaşi interese personale şi de grup. Olteanu ţintea să ajungă la banca centrală pentru 15.000 de euro pe lună, Ruşanu avea propriile afaceri, iar premierul nostru, Tăriceanu, a preferat să guverneze cu o susţinere proprie de numai 17 la sută. Şi ca să răspund la întrebarea dvs., nu mai fac politică. M-am lecuit”.

Rezultatele acestui fel de a face politică se văd astăzi. Vedem şi câtă democraţie este în ţara în care trăim. Adversarii înverşunaţi ai lui Ion Iliescu şi cei la fel de înverşunaţi ai lui Traian Băsescu şi-au dat mâna şi continuă să sluţească democraţia.

 Justiţia continuă să primească lovituri de măciucă, legislaţia în domeniul educaţiei este măcelărită şi rescrisă pentru perpetuarea hoţiei şi mediocrităţii, pomenile electorale nu mai au oprelişti, la fel ca şi ordonanţele de urgenţă la probleme care nu reclamă urgenţe.

P.S.: Întâmplător sau nu (dar nimic nu este întâmplător, nu-i aşa?), doi foşti prim-miniştri, Victor Ciorbea şi Călin Constantin Popescu Tăriceanu, au fost instalaţi în funcţii foarte importante în statul român: avocat al poporului, respectiv preşedinte al Senatului. Asta ca recompensă pentru excelenta colaborare trecută între FSN, FDSN, PDSR, PSD cu PNL, PNŢ c.d. şi mişcarea sindicală.