Ce înseamnă în tradiţia populară „Între Sântămării“

Între cele două Sântămării se părăsesc stânele de la munte

Cele două mari sărbători ale creştinătăţii, Sfânta Marie Mare şi Sfânta Maria Mică, sunt extrem de importante în lumea satului românesc.

Potrivit calendarului popular al românilor, perioada cuprinsă imediat după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, numită în popor şi „Sântămăria Mare”, şi care se încheie pe data de 8 septembrie, de Naşterea Maicii Domnului, cunoscută şi „Sântămăria Mică”, poartă denumirea de „Între Sântămării”.

Sântămăria Mare (15 august) este momentul de începere a târgurilor şi iarmaroacelor de toamnă, în timp ce Sântămăria Mică (8 septembrie) este considerată o zi când încep anumite activităţi legate de lucrul la câmp şi în gospodărie.

În această perioadă, în podgorii sunt angajaţi paznici, se începe culesul strugurilor, se face mustul.

Deşi pare timpuriu, tot „Între Sântămării” se pregătesc stupii pentru iernat, pentru că în calendarul apicol debutul iernii pentru albine este situat aproape de mijlocul lunii septembrie şi aduce cu sine o perioadă de aproximativ şase luni în care albinele se hrănesc cu mierea adunată în timpul verii.

Această perioadă marchează şi începutul semănăturilor de toamnă, iar din punct de vedere pastoral sunt coborâte turmele de la munte. De aici şi expresia: „La Sântămărie Mare cobor oile la vale,/ La Sântămărie Mică nu mai rămâne nimică”.

”Sfârşitul lunii august înseamnă părăsirea sălaşelor de la munte şi coborârea turmelor la vale. Se stinge focul ritual de la stână, se lasă în urmă viaţa sihastră a înălţimilor, austeritatea unui trai deloc uşor, poveştile aflate întotdeauna la graniţa dintre mit şi realitate. Transhumanţa a făcut ca civilizaţia pastorală să fie privită drept civilizaţie nomadă însă, în cazul ciobanilor români, este vorba despre o deplasare ciclică şi circulară”, se arată în Calendarul Popular al Românilor.

Începe Noul An Biblic

Anul Nou Biblic este situat tot „Între Sântămării”, cu începere la 1 septembrie, când se presupune că a început Facerea Lumii.

„Zice că Dumnezeu, când a urzit lumea, a urzit prea mult şi nu încăpea sub ceri. Ce să facă? Ce să dreagă? Ia şi trimite pe albină să întrebe pe arici. Albina a mers la arici, dar acesta nu a voit să-i spuie, zice: «Dacă-i Dumnezeu, lasă că ştie singur ce să facă!» Albina, cuminte, nu s-a dus, ci s-a ascuns lângă borta lui. Ariciul, crezând că-i singur, zice la sine: „Hm! El mă întreabă pe mine ce să facă! Da de ce nu strânge pământul în mână boţ, că s-ar face ici dealuri, acolo văi, şi ar încăpea!” Albina, cum a auzit, a zburat la Dumnezeu şi i-a spus. Dumnezeu, pentru lucrul acesta, a blagoslovit-o ca să facă miere şi oamenii să mănânce şi de aceea e albina bună la Dumnezeu”, spune o legendă culeasă de Elena Niculiţă-Voronca la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului încheie un ciclu, redeschis de cea a Naşterii Maicii Domnului (8 septembrie). Dintr-o sămânţă, aparent moartă, se va naşte un nou spic de grâu plin cu boabe, pentru a adeveri că din moarte va fi înviere.

“Trecerea de la vară la toamnă păstrează în Calendarul popular amintirea unui străvechi început de an, marcat de moartea şi renaşterea Zeiţei Mumă, peste care părinţii Bisericii creştine au suprapus moartea (Adormirea) şi naşterea Fecioarei Maria. Inversând evenimentele care deschid şi închid viaţa sfintei, mai întâi moartea (15 august) şi apoi naşterea (8 septembrie), Biserica creştină a preluat, de fapt, modelul preistoric: moare mai întâi reprezentarea mitica ajunsă la vârsta senectuţii, în cazul de faţă Sântămăria Mare, şi apoi se naşte Sântămăria Mică”, spune cercetătorul popular Ion Ghinoiu.