„Ciuma lui Caragea”, molima-blestem care s-a abătut asupra românilor. „Muma îşi părăsea copiii pe mâinile unor ciocli. Spaima intrase în toate inimile“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Una dintre cele mai mari molime care au lovit ţara la începutul secolului al XIX-lea a fost epidemia de ciumă bubonică, cunoscută sub numele de „ciuma lui Caragea“.

Ioan Vodă Caragea (foro jos), domnitor fanariot al Ţării Româneşti între anii 1812 şi 1818, faimos pentru codul de legi care-i poartă numele - Legiuirea Caradjea, a rămas în istorie şi prin molima care a lovit ţara în timpul domniei sale, căruia i-au căzut victime aproape 100.000 de oameni.

El şi-a început practic domnia lovit de ghinioane. Aşa se face că în prima noapte pe care a petrecut-o la reşedinţa domnească din Bucureşti, conacul său a fost mistuit de foc, iar a doua zi unul dintre oamenii din preajma sa a murit de ciumă bubonică. A fost momentul care a declanşat una dintre cele mai devastatoare epidemii din istorie.

Diplomatul şi omul politic Ion Ghica (1816-1897( relatează că în istoria ţării noastre nu este pomenită o boală mai mare decât cea care a luat numele de „Ciuma lui Caragea“, boală de care mureau în medie 300 de persoane pe zi în ţară, potrivit statisticilor vremii. Capitala ţării, Bucureştiul, a fost însă localitatea unde boala a secerat 50.000 de suflete. 

image
“Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mâinile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu”, scria Ion Ghica în corespondenţa pe care o purta cu prietenul său, poetul Vasile Alecsandri.

Diplomatul descria cu lux de amănunte disperarea care i-a cuprins pe oameni, în condiţiile în care Bucureştiul nu era un oraş pregătit să facă faţă unei epidemii de o asemenea amploare. Trebuie spus că în acele vremuri, în Capitală funcţionau doar două spitale, şi acelea cu o capacitate redusă, de sub 300 de locuri ambele - extrem de puţin la o populaţie apreciată la 100.000 de oameni.

Scapă cine poate

Prin urmare, nu se putea vorbi de o acţiune sanitară concentrată, ci mai degrabă era oamenii se conduceau după reţeta „scapă cine poate“. Istoricii spun că doar unul din zece bolnavi fentau ciuma, devenind astfel imuni la boală. Ei se angajau în serviciul cioclilor, adică acele persoane care transportau morţii la groapă. Cioclii erau, în general, oameni de joasă speţă.

„Cei mai răi ciocli erau cei care avuseseră boala şi scăpaseră de ea. Intrau în casele oamenilor sănătoşi, îi ameninţau că le dau ciumă şi aruncau haine spre ei, îmbibate cu microbi“, menţionează istoricul Dan Falcan.

Varianta sa este susţinută de Ion Ghica, contemporan cu acele vremuri. „Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atârnau un şervet roşu de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, şaluri etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Se încreţea carnea pe trup auzindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor“, descrie evenimentele Ion Ghica, care menţionează că bolnavii de ciumă erau îngropaţi de vii.

Tot în corespondenţa cu Vasile Alecsandri, purtată după multe decenii de la epidemie, Ghica aminteşte că după scenele oribile ale cioclilor, mulţi dintre ei au fost omorâţi de ciumaţi în urma unei revolte, astfel încât autorităţile au organizat un serviciu sanitar. Practic, un cadru sanitar îi însoţea pe ciocli din casă în casă.

Într-un raport al unui sanitar către şeful său, păstrat în arhivele bucureştene, se menţiona fraza tragicomică: „Azi am adunat 15 morţi, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am putut prinde“.

Istoricii spun că alimentele necesare hranei erau purificate la fum de bălegar, privilegiu pe care îl aveau mai ales bogaţii, care pentru a ţine departe boala de ei se spălau cu oţet.

image

Cioclii s-au îmbogăţit pe seama bolnavilor

Cu toate acestea, cioclii nu i-au ratat nici pe bogaţi, cărora le aruncau în curte haine ale celor care zăceau de ciumă, ca să răspândească molima şi să-i jefuiască. Ion Ghica scrie că după urma ciumei s-au îmbogăţit foarte mulţi.

„Jafurile şi tâlhăriile oamenilor, direct sau indirect prepuşi la serviciul ciumaţilor, au fost nepomenite. Multe averi şi case mari s-au ridicat în Bucureşti după ciuma lui Caragea din sculele şi banii bieţilor bolnavi. După un an, cam pe la decembrie, boala a început a se domoli şi lumea s-a readunat încetul cu încetul în oraş. Acei cari se regăseau, se îmbrăţişau, dădeau o lacrimă celor pierduţi pe câmpia de la Dudeşti şi porneau cu viaţa înainte, uitând suferinţele şi însetaţi de plăceri“, menţionează Ghica.

De menţionat că domnitorul Ioan Vodă Caragea a fugit din calea epidemiei imediat după instaurarea acesteia, în timp ce bucureştenilor de rând li s-a permis părăsirea oraşului abia după jumătate de an.

Molima din acele vremuri a lovit şi în zona Vrancea de astăzi, mai multe sate din judeţ fiind decimate de boală.

FOTO: Crucea ciumaţilor de la Cîrligele 

În memoria victimelor, în comuna Cîrligele, pe drumul judeţean care face legătura cu localitatea Vîrteşcoiu, autorităţile vremii au ridicat un monument care se prezintă sub forma unei cruci masive din piatră pe care apare o inscripţie în chirilică ce pomeneşte de ciuma lui Caragea.


 

Focşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite