Expresia “A-şi pune cenuşă în cap” îşi are originea în antichitate, fiind un obicei al evreilor. Sunt foarte multe episoade din Biblie unde protagoniştii aleg să-şi pună cenuşă în cap după pierderea unui apropiat.

Se ştie că evreii, atunci când se aflau la o mare durere, îşi sfâşiau veşmintele, precum Iov, se acopereau cu un sac şi îşi puneau cenuşă pe cap. Cenuşa era considerată ca un semn de doliu, practic o manifestare exterioară a durerii.

“Ea poate fi folosită şi la modul ironic, aşa cum o întâlnim la Cehov care, într-o scrisoare din anul 1888, scria: <<dacă bunăvoinţa pe care o manifest întâmpină neîncredere, nu-mi rămâne decât să-mi pun cenuşă pe cap şi să mă închid într-o tăcere de mormânt>>”, potrivit lui I. Berg, autorul "Dicţionarului de Cuvinte, Expresii, Citate Celebre".

Acest obicei apare şi de fiecare data când evreii postesc, ca simbol prin care se transmite ideea că omul admite distanţa dintre el si Dumnezeu. 

Postul la evrei e însoţit de multe ori şi de mărturisirea păcatelor. Astfel, s-a ajuns ca a-ţi pune cenuşă în cap să însemne ca admiţi o greşeală.

Ceea ce spune şi Dicţionarului Explicativ al Limbii Române: "a se pocăi, a-şi recunoaşte vina sau greşeala".

În timp s-a dovedit că cenuşa este un foarte bun şampon pentru cap, aşa numita leşie obşinută din cenuşă înmuiată în apă rece.