Duşmăniile dintre scriitori. Eminescu, despre Macedonski: „un negustor literar“. Eugen Barbu şi Zaharia Stancu se turnau unul pe celălalt la Ceauşescu
0
Polemicile între scriitori au existat şi există de când lumea şi pământul. Duşmăniile între marii oameni de condei ai acestei ţări nu au plecat neapărat de la opera lor, ci mai degrabă aceste dispute aveau legătură cu diversele grupuri de interese ale scriitorilor.
Dacă ar fi să plecăm de la Eminescu, trebuie să spunem că şi geniul poeziei româneşti a avut conflicte dure în viaţa sa cu literaţi puternici ai vremii. Disputa cu poetul Alexandru Macedonski este binecunoscută în epocă, Eminescu considerându-l pe poetul de origine sârbă un arogant incurabil. Se ştie că Macedonski era un critic al Junimii, iar Eminescu era considerat un exponent tipic al junimiştilor, deşi, se pare, conflictul dintre cei doi era unul personal.
Eminescu nu rata nicio ocazie în ziarul Timpul să i-o servească lui Macedonski, legându-se şi de originea sa sârbească.
„Actele aceste de flagelare le voi repeta de câte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale acelor străini, romanizaţi de eri de alaltă eri, cari privesc toate în ţara aceasta de «sus în jos». Unul abia sfârşeşte liceul, vine să vândă mărunţişuri şi suliman la Bucureşti, îi merge rău o negustorie şi s-apucă de alta: negustoria literară”, scria Eminescu în Timpul.
Într-o însemnare dintr-un manuscris Eminescu îi ironizează dur pe rivalul său: „Dac-ar exista o înaintare absolută în omenire — un spor real de puteri — atunci Homer ar trebui să fi fost un măgar şi Macedonski un geniu — pe când tocmai contrariul e adevărat.”
O epigramă scrisă de Macedonski în anul în care Eminescu se îmbolnăveşte, 1883, avea să se întoarcă ca un bumerang împotriva poetului de origine sârbă.
„Un X… pretins poet-acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-aş plânge dacă-n balamuc
Destinul lui n-ar fi mai bun,
Căci până ieri a fost năuc
Şi nu e azi decât nebun”.
Ca urmare a epigramei, Macedonski a fost izolat nu numai de societate, ci de întreaga lume literară, cu consecinţe extrem de drastice, care l-au aruncat în sărăcie, întrucât nu mai putea publica nicăieri. Macedonski s-a autoexilat la Paris, întorcându-se în ţară după câţiva ani.
Liviu Rebreanu, invidiat pentru succesul său
Un alt mare scriior român care a avut parte de duşmani a fost Liviu Rebreanu, mai cu seamă în perioada de director al Teatrului Naţional din Bucureşti. Se spune că această funcţie era extrem de râvnită în lumea scriitorilor români.
Este de notorietate scandalul pornit de doi dintre gazetarii de frunte ai anilor 1930, Pamfil Şeicaru şi Nichifor Crainic, care dezvăluiau aspecte nefericite din viaţa scriitorului Rebreanu, care ar fi avut un dosar penal în tinereţe.
Se spune că Rebreanu, care era şi preşedinte al Societăţii Scriitorilor din România, a refuzat să aloce din subvenţiile culturale pentru revista „Gândirea”, iar de aici s-a declanşat scandalul.
Pe 27 februarie 1930, Rebreanu mărturisea în jurnal: "Scandalurile se ţin lanţ. Campania contra mea continuă concentric, dusă de tot felul de elemente, câţiva scriitori şi ziarele opoziţiei. Sânt azi cel mai atacat om din România. Atacuri murdare care atentează mereu la cinstea mea, la descalificarea mea. E vădit că se caută pur şi simplu scoaterea mea din viaţa publică, adică din viaţa socială şi politică. Atacul început la S.S.R. caută să fie continuat spre a mă debarca de la Educaţia Poporului. Mi se pare că sunt si cel mai duşmănit scriitor de azi. Acestea sunt reversele gloriei!".
Jumătate de ani mai târziu Rebreanu revine în jurnal cu precizări despre duşmanii săi. „Am o sumedenie atât de mare de duşmani, cum nici nu-mi dau seama. În realitate aş putea zice că n-am decât duşmani si toţi numai din pricină că am ajuns într-o situaţie morală si materială atât de înaltă, încât îi supără pe toţi... Nu-i de făcut nimic. Ar trebui să nu mai scriu, să nu mai am nici un succes, ca să mulţumesc pe amicii mei. Plăcerea asta însă mi-e imposibil să le-o fac”, scria în jurnalul său, în septembrie 1930, romancierul.
Eugen Barbu versus Zaharia Stancu şi Marin Preda
Şi în perioada comunistă au existat dispute între marii scriitori români, iar de acestea avea să ia cunoştinţă chiar Nicolae Ceauşescu, care reabilitase o serie întreagă de oameni de litere condamnaţi în vremea lui Gheorghiu Dej. O mare dispută a existat între Eugen Barbu şi Zaharia Stancu, dar şi între acelaşi Eugen Barbu şi Marin Preda.
Conflicte generate aveau ca miză banii şi funcţiile, iar la unele dintre ele a asistat şi Nicolae Ceauşescu.
„Cred că veţi face lumină, sper că veţi hotărî, să se facă o anchetă foarte serioasă şi în lumea scriitoricească şi în lumea teatrului", i s-a adresat Eugen Barbu lui Ceauşescu în mai 1968. "Corupţia este generală. (...) Dumneavoastră, prin organele de la secţie, ştiţi foarte bine că aceste lucruri există, că în teatru nu se face nimic, că în cinematografie se fac filme proaste, că scenariile se fac pe bază de prietenii”.
Preşedintele Uniunii Scriitorilor, Zaharia Stancu, recunoştea aceste pierderi ale revistelor literare, repliicându-i lui Barbu că revista condusă de el, "Luceafărul", era campionă la datorii.
În replică, Barbu îl acuza pe Zaharia Stancu de ilegalităţile cu care conduce nu mai puţin de trei instituţii: Uniunea Scriitorilor, Teatrul Naţional şi revista „Gazeta literară”. Şi că încurajează, preferenţial, împrumuturile de la Fondul Literar.
Acelaşi Eugen Barbu se afla într-o dispută cu scriitorul Marin Preda, fiecare considerându-se mai mare scriitor decât celălalt.
„Să-i luăm, de pildă, pe Marin Preda şi Eugen Barbu. Ei reprezentau tipul de scriitor-prizonier al propriei modalităţi de a scrie: Preda în mai mare măsură decât Barbu - fin degustător de poezie şi specialist în Mateiu Caragiale. Problema era că fiecare dintre cei doi se considera singurul scriitor cu adevărat important şi avea pretenţia să fie elogiat în cor, de toată lumea, iar când celălalt era lăudat de critici, se făcea negru de supărare şi începea să arunce cu zoaie în adversarul care îi fura gloria literară. Situaţia cu pricina i-a prilejuit unui critic o observaţie amuzantă: «Scriitorul român vrea să fie singur în literatură». Confruntarea cu iz de scandal şi de intoleranţă dintre posesorii a două viziuni artistice total diferite, Preda şi Barbu, era, desigur, dovada lipsei de maturitate a literaturii noastre. E adevărat că la noi nici nu merge să umblăm cu jumătăţi de măsură. Scriitorul luat în discuţie este făcut geniu sau este desfiinţat. Uneori nici autorii nu suportă comentariile nuanţate : vor să li se ridice osanale în mod necondiţionat”, scrie scriitorul contemporan Şerban Tomşa.
Banii, ochiul dracului şi pentru scriitori
„Disputele Marin Preda vs. Eugen Barbu, Ioan Alexandru vs. Matei Călinescu, acelaşi Eugen Barbu vs. Eugen Jebeleanu ori între Demostene Botez şi Ioan Negoiţescu nu se duceau în numele vigilenţei pentru devierea de la linia literară militantă trasată de partid. La mijloc erau fie banii luaţi în avans de la Fondul Literar, în contul scrierii viitoarelor volume, fie diversele burse acordate (cu zgârcenie) unor scriitori, în SUA şi în ţări occidentale europene.
În paranteză fie spus, răsfăţatul Adrian Păunescu – altminteri un talent nativ de raritate pe „ogorul” literelor române – a beneficiat de ambele favoruri: 60 000 de lei de la Fondul Literar (5 salarii minime pe economie pentru 5 muncitori, timp de 1 an) şi o bursă în America timp de 1 an”, susţine jurnalistul Radu Borcea, bloger Adevărul.
Vă mai recomandăm:
Geniile şi clipele morţii. Eminescu, lovit cu piatra în cap şi otrăvit, a cerut lapte; Creangă a plâns până a murit de tristeţe, după Luceafăr; Enescu - mort în sărăcie
Masonii de la „Junimea“ şi secretele unei societăţi literare-mamut. Cine au fost „farmazonii junimişti“ şi de ce nu i-au acceptat pe Creangă şi pe Eminescu
„Canalia“ Caragiale. Cum iubea fără scrupule Nenea Iancu: desfrâu cu Veronica lui Eminescu, idilă cu o minoră, prins gol de Nottara în pat cu nevasta sa
Se încarcă comentariile...
