Justiţie dezlegată la ochi

În cariera mea jurnalistică destul de lungă am luat cunoştinţă cu justiţia de 10 ori. În trei cazuri am fost dat în judecată de diferiţi oameni de afaceri cărora le-am stricat socotelile şi m-au acuzat de calomnie.

Implicarea mea în alte şase procese s-a datorat calităţii de parte civilmente responsabilă (ca director de ziar), fiind obligat să-mi apăr colegii daţi în judecată tot pentru presupuse calomnii. Am câştigat toate procesele la primele instanţe ori la recurs, pentru că investigaţiile de presă, atât cele personale cât şi ale colegilor ziarişti, fuseseră făcute fără cusur.

Nici o instanţă nu putea decide altfel, deşi am avut parte şi de judecători pe care îi simţisem partizani. Noi prinsesem hoţii la furat, însă aceştia vroiau să scape de cătuşe prin minciună.

Când începusem să cred că justiţia din România a luat-o pe drumul cel bun, am trăit o dezamăgire. Era în februarie 2006. Ţara noastră încheiase negocierile de aderare la Uniunea Europeană şi îşi concentra eforturile în direcţia promovării examenelor de „corigenţă” la Capitolul 24 – Justiţie şi Afaceri Interne (JAI). Se angajeze să înlăture, unul câte unul, celebrele „steguleţe roşii” întrate în procesul de monitorizare numit Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV).

Suntem în februarie 2013, dar Capitolul 24 JAI ţine în pe mai departe România pe…jar. Şi asta pentru că în Justiţie încă avem judecători care dau sentinţe neconforme cu adevărul şi dreptatea. O fac dezlegaţi la ochi.

Aşa a fost şi în februarie 2006, când două judecătoare îmbătrânite în rele şi-au pus ochelari de cal şi au dat o decizie partizană strigătoare la cer. Pe scurt, lucrurile au stat în felul următor:  ziarul la care lucram apărea de luni până vineri, inclusiv. Redactorii aveau liber numai sâmbăta. Patronul a decis ca ziarul să apară şi sâmbăta, angajându-se să mărească în mod corespunzător şi lefurile.

Au trecut lunile, dar el a „uitat” de obligaţii. În situaţia creată, sindicatul ziariştilor a dat în judecată patronatul, o persoană cu influenţă politică însemnată. Semnatarul acestor rânduri, aflat în prag de pensionare, a fost de partea jurnaliştilor, acceptând, la solicitarea sindicaliştilor,  calitatea procesuală de martor.

Mai ales că el fusese acela care, din funcţia de director, stabilise programul de apariţie a ziarului în intervalul luni-vineri şi grila de salarizare anterioară. Sindicatul vroia ca ziua de duminică să fie plătită dublu, cum prevede Codul Muncii, în timp ce patronul ţinea cu dinţii să demonstreze că ziariştii nu sunt chemaţi duminica la muncă.

O minciună pe care a inoculat-o atât celor două judecătoare îmbătrânite în rele, cât şi avocatei, o copilă cu caş la gură. Minciuna fusese ticluită din timp, în complicitate şi cu unii ziarişti-tonomate, mituiţi de patron să mintă cum respiră.

…Şi mi-a venit şi mie rândul, ca martor, să spun ce ştiu. Jurând, evident, pe Biblie. Am spun judecătoarelor adevărul. Am răspuns multor întrebări, dar ele nu au cerut grefierei să consemneze. Am avut parte de un simulacru de audiere! În cele din urmă, ca să fiu convingător, am cerut aşa:
- Doamnă preşedinte, ca să aflaţi adevărul în legătură cu acest conflict de muncă, mărturia cea mai bună este să dispuneţi o expertiză tehnică asupra calculatoarelor din redacţie. Pentru că oricare redactor, când se aşează duminică în faţa calculatorului să-şi scrie textul pentru ediţia de luni, lasă urme pe hard-disk. Adică data, ora, minutul şi secunda când scrie textul respectiv. Cer această probă indubitabilă.
Cele două judecătoare îmbătrânite în rele se consultă între ele, realizează că am dreptate şi dau un răspuns stupefiant:
- Se respinge; este nerelevant!

Mi-am amintit de acest eveniment neplăcut în aceste zile, văzând cu câtă lipsă de responsabilitate a fost tratată problema revocării celor doi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii de către CSM în ansamblul său, precum şi de către miile de judecători reprezentaţi de cele două asociaţii profesionale:

Uniunea Naţională a Judecătorilor din România şi Asociaţia Magistraţilor din România. Iar românii nu au încotro şi ajung să fie judecaţi de astfel de magistraţi. E ca în Infernul lui Dante: lăsaţi orice speranţă că veţi avea parte de o sentinţă dreaptă.

Să ne mai mirăm de ce Comisia Europeană insistă ca Justiţia din România să fie monitorizată, în continuare, prin MCV? 

Cât despre focşăneanul nostru Neacşu, - o mare dezamăgire! A ajuns în CSM ca un aprig reformist în justiţie, alături de Dumbravă şi Danileţ, şi îşi continuă cariera de reformist alături de tonomatele Antenei 3. Un mare pas înainte în carieră, nu-i aşa?