Lecţii de viaţă de la trei etnici minoritari din România

De fiecare dată când am absolvit un ciclu şcolar din cele patru frecventate în anii de studiu, gândurile mele de mulţumire au fost îndreptate către acei dascăli şi meşteri care au contribuit la formarea profilului meu profesional şi de cetăţean al acestei ţări.

Aşa s-a întâmplat după terminarea claselor gimnaziale, profesionale, liceale şi a celor din facultate, venindu-mi în memorie, din când în când, imaginea persoanelor de la care am învăţat ceea ştiu astăzi. Sunt portrete fizice, intelectuale şi morale de care întotdeauna îmi aduc aminte cu bucurie, rugându-mă pentru veşnicia lor liniştită în lumea drepţilor, ştiind cât bine au făcut cât timp au fost în viaţă.

Aş putea înşira aici, cu nume şi prenume, cel puţin 10 persoane generoase în a transmite din cunoştinţele lor solide şi celor care eram în băncile din sălile de clasă, în ateliere-şcoală, în aula studenţească sau la locul de muncă, în calitate de colegi, după ce am obţinut o calificare profesională. Trei dintre aceştia îmi sunt la suflet şi astăzi, la jumătate de veac distanţă de când i-am cunoscut şi am învăţat ceva de la ei. Ceva ce nu înseamnă deloc puţin, ci mult, mult de tot.

Coincidenţa, absolut întâmplătoare, este că toate cele trei personaje despre care vreau să scriu câteva rânduri au fost etnici minoritari din România: un sas din Transilvania, un italian din Dobrogea şi un şvab din Banat.

Primul cu care am făcut cunoştinţă a fost inginerul Ştoltz Fritz, profesor de tehnologia meseriei şi tehnologia materialelor la un grup şcolar profesional ce aparţinea de o întreprindere industrială din Codlea-Braşov. Din punct de vedere fizic şi biologic, inginerul era un tip înalt (să fi avut 1,90 m, blond, cu ochi albaştri şi o faţă de om blajin), trecut de 30 de ani pe atunci. Ca abilităţi didactice şi profesionale, era o capacitate. Avea o certă vocaţie pedagogică şi era o plăcere să-l asculţi predând cele două discipline şcolare în care vorbea despre metalele feroase şi neferoase atât de necesare în industrii şi servicii, precum şi despre abilitatea profesională de care aveau nevoie lucrătorii pentru prelucrarea acestor materii prime.

Sigur, eu înţelegeam cu uşurinţă ceea ce ne preda, pe atunci, neamţul, asta poate şi pentru că în toţi cei şapte ani anteriori, de studii gimnaziale, pe care-i lăsasem în urmă, terminasem întotdeauna ca premiant, iar la admiterea în anul I la acel grup şcolar reuşisem primul din cei peste 800 de candidaţi.

Dar dincolo de această justificare (pro domo) se vedea de la distanţă vocaţia profesorului nostru pentru profesia aleasă, unde în producţie se dovedea un tehnolog de prestigiu, responsabil de finalizarea tuturor proiectelor-prototip ce urmau a fi implementate, iar la orele de curs se „plimba“ cu lejeritate printre elementele din Tabelul lui Mendeleev pentru ca noi să ne însuşim formula cuprului, nichelului, fierului sau aluminiului (alese aici aleatoriu, ca exemple), să învăţăm la ce folosesc aceste elemente şi cum să le transforme omul/meseriaşul, prin procedee fizice şi chimice, în produse finite.

Spun că participam fără nici o emoţie la orele domniei sale pentru că era un dascăl competent, sobru, exigent şi cu dreptate în ascultarea şi notarea fiecărui coleg în parte. Intra în clasă cu catalogul sub braţ şi nu se repezea să-l deschidă pentru a scoate imediat, la tablă, pe unul sau altul dintre colegi. În primele 4-5 minute ale orei de curs făcea un rezumat al lecţiei predate anterior, venea cu o concluzie şi abia apoi urma examinarea orală sau scrisă (extemporal), care se consuma în următoarele 20 de minute. Preda în continuare tema viitoare (cam tot 20 de minute) prevăzută în programa şcolară, pentru ca la sfârşitul orei să ne întrebe, „pe sărite“ (întotdeauna alţii la rând), ce am înţeles şi să lămurească ceea ce nu se înţelesese. De la ora lui se pleca cu lecţia învăţată!

Omul Ştoltz Fritz era egalul profesorului cu acelaşi nume. Poate chiar mai sus. Avea toate calităţile unui bun român, bun camarad, coleg, vecin, partener de drum sau de proiecte comune. Parcă îl văd intrând în atelierul strungarilor, frezorilor şi rabotorilor, forjorilor, lăcătuşilor, bobinatorilor şi electricienilor, la ascuţitorie (în zile când aveam practică în producţie) dând „bună-dimineaţa“ lucrătorilor, strângându-le mâinile înainte ca aceştia să apuce să-şi şteargă palmele de ulei şi vaselină cu lavetele din bumbac, pentru ca inginerul lor să nu se murdărească de ulei sau vaselină. Mergea apoi la cuva de la spălătorie unde folosea săpunul şi boraxul, apoi discuta câteva minute despre producţie şi despre problemele personale mai deosebite pe care le aveau aceştia. De la maistrul instructor Mario Fernandino aflasem că dascălul nostru de tehnologii era afectat de o traumă paternă: fiul său, de numai câţiva anişori, se născuse cu limba lipită de cerul gurii şi trebuia să mai crească pentru a fi operat.

Mario Fernandino a fost al doilea om de la care am avut ce învăţa în acei ani adolescentini. Era ceva mai în vârstă decât inginerul sas (cred că avea jumătate de secol de viaţă în spate, la începutul anilor ‘60 ai secolului trecut) şi îşi avea originile la Constanţa, fiind descendent al unei familii de meşteri pietrari italieni veniţi în România, în căutarea unui loc de muncă, imediat după Marea Unire de la 1918. El era cel care ne învăţa cum să punem în practică ceea ce ne învăţa, la teorie, inginerul profesionist şi umanist, deopotrivă, portretizat mai înainte.

Cu meşterul Fernandino la conducerea atelierului-şcoală eram ca o familie. În timpul practicii, nu vorbea la general. Supraveghea ce face fiecare elev la bancul lui de lucru, la strungul, freza sau raboteza unde erau repartizaţi, prin rotaţie, să lucrăm. Niciodată nu porneam utilajul înainte ca el să facă instructajul. Ne proteja ca un cap de familie! Iar când era ora pauzei de masă, prima „comandă“ pe care o dădea era să ieşim din atelier în aer liber ca să facem exerciţii de gimnastică, apoi să consumăm pachetul cu mâncare. „Sunteţi în creştere şi nu vreau ca să plecaţi din şcoală cocoşaţi“, glumea el.

Meritul maistrului instructori cu origini etnice italiene în formarea noastră este că ne-a învăţat meserie la nivelul exigenţelor oricărui angajator care avea nevoie de strungari, frezori, rabotori, electricieni şi electronişti, şi acest lucru s-a văzut la examenul final de absolvire a şcolii profesionale, când fiecare a trebuit să se prezinte în faţa comisiei cu un set de scule realizate cap-coadă de mâna elevului.
În urmă cu vreo trei ani, am avut ocazia să întâlnesc un fost coleg de clasă, la Codlea, acum 58-60 de ani, ajuns inginer în domeniul mecanicii electronicii care, dintr-o discuţie despre formarea profesională a tinerei generaţii şi migraţia ei spre ţări străine, mi-a adus aminte de acei ani de şcoală. „N-am să-l uit niciodată pe meşterul Fernandino; ce meseriaş, ce bunătate de om!“, a zis fostul meu coleg de bancă, la care nici eu nu am rămas dator: „Da, Gigi, nici pe el şi nici pe inginerul Ştoltz Friţz“.

În sfârşit, al treilea minoritar etnic care mi-a fost şi îndrumător în ale profesiei, dar şi coleg de, muncă s-a numit Johan Binder. Un OM (tot cu litere mari şi el) cu o biografie care ascundea multă durere personală şi nedreptate socială şi naţională pe la începuturile regimului comunist în România. Nenea Binder, cum îi spuneam, se trăgea dintr-o familie de şvabi din Banat, minoritate pedepsită crunt de slugile lui Stalin de la Bucureşti prin deportarea în masă, în Bărăgan, în anul 1951. Familiile şvabilor bănăţeni erau învinuite că ar fi susţinut politica Germaniei naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Eroul nostru, pentru că el chiar era un erou, luptând în trupele române pentru redobândirea Basarabiei, Bucovinei şi Ţinutului Herţa, căzuse prizonier la ruşi şi fusese deportat în Siberia de unde a fost repatriat în anul 1949. Cinci ani a îndurat umilinţa, foamea şi gerul năprasnic şi se adaptase atât de bine la temperaturi scăzute încât în iarna 1964 i-am văzut de mai multe ori statura impozantă, în afara fabricii, lângă groapa cu nisip (locul rezervat fumătorilor), îmbrăcat numai cu salopeta subţire, din doc, cu basca neagră pe cap, în timp ce colegii lui aveau pe ei şube, iar pe cap - celebrele căciuli cu urechi.

Înainte de război, Johan Binder lucrase la o întreprindere de top din Timişoara, ca electromecanic. Era un foarte bun meseriaş („cap de neamţ“, cum îi vorba) şi câştiga bine. „Chiar foarte bine, mi-a povestit el, odată, încât la fiecare sfârşit de săptămână, când patronul ne plătea salariul, luam masa la restaurant, cu soţia, apoi cumpăram toate cele necesare traiului pentru săptămâna viitoare“.

După terminarea penitenţei din Bărăgan şi-a găsit serviciu la Fabrica de Conserve de la Zagna Vădeni, iar câţiva ani mai târziu s-a stabilit la Brăila şi a intrat la o fabrică nou, automatizată complet, realizată de o companie germană. Aici i-am devenit şi eu coleg de serviciu. El se apropia de pensie, iar eu abia intrasem în câmpul muncii şi i-am fost dat în primire. Probabil pentru asigurarea schimbului de mâine. Locul de muncă era ca la cinematograf: aveam un faţă un tablou uriaş, din aluminiu, pe care erau „plantate“ vreo 800 de beculeţe care luminau în culori distincte (roşu, albastru, galben şi verde). Acestea indicau circuitul fluxului tehnologic.

El ştia rostul fiecărui beculeţ. Atunci când unul nu mai lumina, ştia că s-a produs o avarie şi anunţa coordonatorul sectorului respectiv să remedieze defecţiunea. De cele mai multe ori mergea el să facă „depanarea“ şi rămâneam singur în faţa panoului. Într-un an de zile m-a învăţat toate tainele acelor circuite tehnologice, iar după încă un an a insistat pe lângă inginerul Dumitru Spânu, tehnologul fabricii, să particip la examenul de promovare într-o grupă superioară de muncă, pentru a beneficia de un salariu care să răsplătească interesul meu în a mă perfecţiona din punct de vedere profesional. În trei ani de zile ajunsesem un specialist al fabricii, dar visul meu era „departe-n zări, departe dus“, cum spune poetul, la profesia asta atât de frumoasă – Ziaristica.

Poate că nu aş fi aşternut niciodată pe hârtie aceste rânduri dacă, în ultima perioadă, nu aş fi văzut cum apar din grotele unei istorii de tristă amintire indivizi care au o percepţie deplasă despre cetăţeni ai României, minoritari etnici, ajunşi prin vot popular în funcţii de demnitate publică în stat. Concret, este cazul preşedintelui Iohannis. Sunt destui români cu gândirea clonată pe ideea că sasul de la Sibiu duce România într-o direcţie contrară aşteptării lor, pentru că n-ar simţi româneşte, pentru că nu are copii sau că nu este ortodox de-al nostru. Cei mai aprigi adversari ai lui – pesediştii, iar unii dintre ei sunt din judeţul nostru, de la vârful politicii.

Iată trei cazuri de dată recentă:

1).La ultima remaniere guvernamentală din decembrie 2018, preşedintele PSD Vrancea Marian Oprişan venea în forumul de conducere al acestui partid cu un discurs halucinant: „Fac un apel către SRI, SIE, către toate instituţiile de forţă ale României: din toată inima vă rog ca în 2019 să lăsaţi România să aibă un preşedinte care este român, care–şi iubeşte ţara, un om bun la suflet“. Gândire din grotă! Păi... dacă serviciile au pus umărul la alegerea lui Iohannis ca preşedinte, înseamnă că tot ele au adus PSD la guvernare, nu? Autorul „cugetării adânci“ de mai sus nu a plătit cu funcţia, pentru că a fost o opinie politică.

2). Câteva zile mai târziu, ne-am trezit în media naţională (şi internaţională) cu monstruoasa trucare a unei fotografii înfăţişându-l pe Klaus Iohannis cu cascheta nazistă pe cap, „operă“ a „artistului“ Constantin Guguianu, consilier judeţean PSD şi apropiat al lui Oprişan. Văzând cât de mare este morcovul de la spate, a fost nevoit să demisioneze din toate funcţiile în partid cu care îl răsplătise şeful pentru votul istoric dintr-un moment crucial al carierei sale politice.

3). Acum câteva zile în urmă, s-a trezit vorbind pe arătură şi Cristi Misăilă, primarul Focşanilor, ortodox până-n prăselele limbii române, deranjat că neortodoxul Iohannis pune beţe-n roatele guvernării pesediste. Nu este la primul derapaj verbal discriminatoriu. Sau discriminaţional (na, că m-am molipsit şi eu de la Doamna Viorica, inventând un nou termen!).

Concluzia: a fi OM e lucru mare! Indiferent de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie…