Mirosul pestilenţial al banilor lui Gigi

În primăvara anului 2008, când filiala vrânceană a partidului condus de Gigi Becali trecea dintr-o criză în alta, prin detronări de lideri şi plecări de membri spre alte zări (partide) mai luminoase şi atrăgătoare, mi s-a întâmplat un lucru care, astăzi, merită cunoscut.

Mă întâlnisem, ocazional, cu un om de afaceri potent, din Vrancea, pe care îl ştiu de vreo 30 de ani şi cu care mă salut, din respect reciproc, ori de câte ori ne întâlnim.

Aşa am făcut şi atunci, iar omul de afaceri m-a oprit şi, după câteva schimburi de amabilităţi, mi-a făcut o propunere:„Radule, eu sunt bun prieten cu Becali. De câte ori merg la Bucureşti îl sun să ne vedem câteva minute. La fel face şi el când vine la Focşani. Ultima dată când am stat de vorbă, mi-a spus că are mari probleme cu filiala PNG din Vrancea, că preşedinţii pe care îi pune sunt contestaţi şi lasă partidul baltă, riscând să nu aibă în judeţ măcar consilieri locali.M-a rugat să mă interesez  de un om cu experienţă; unul care a condus la viaţa lui o afacere, un manager apreciat şi respectat. Eu m-am gândit şi la tine. Am numărul lui de telefon, te pun în legătură cu Gigi şi-ţi spun eu că va fi bine. Te rog să accepţi! Te umple de bani!”

Propunerea interlocutorului m-a luat prin surprindere. Mai ales că, eu, îmi exprimasem public, cu multe prilejuri, prin zeci de editoriale, prin emisiuni la radio şi  la posturile locale de televiziune, dezgustul faţă de modul în care se face politică în România, la nivel central şi local, în ziua de astăzi, asemenea şi cu privire la goana după îmbogăţire a multor oameni de partid şi de afaceri care nu urmăresc decât să dea „ţepe” statului, partenerilor, nu contează cui. L-am fixat cu privirea şi i-am dat răspunsul: crezi că eu şi liderul PNG suntem compatibili;  ne potrivim în vreun fel la ceva? El: mă, ascultă la mine, te umple de bani! Eu: n-am nevoie de banii lui! Vreau să fiu un om liber! Nu vreau să fiu sclavul nimănui!

A rămas descumpănit şi dezamăgit. Mă întrebase ce pensie am şi nu-i venea să creadă că am refuzat o aşa ofertă generoasă, din partea unui creştin cu frica lui Dumnezeu în sân, cu care te întâlneşti odată în viaţă. Nu găsise omul căutat de Gigi pentru a prelua frâiele filialei vrâncene a partidului pe care îl conducea ca pe turmele sale de oi.

Încă dinainte de această întâmplare, aflasem multe informaţii din presă despre afacerile lui Gigi-milostivul. Eram la curent cu dezvăluirile făcute în Adevărul de C.T.Popescu în legătură cu manevra prin care patronul Stelei a înhăţat de la Armată terenurile din Voluntari. Ştiam că înainte de 1989 cumpăra, împreună cu verii săi, sute de bilete de film de la cinematografele de pe Bd 6 Martie (aşa se chema, pe atunci, magistrala care începe în Piaţa Kogălniceanu şi se termină la Casa Centrală a Armatei), pe care apoi le vindea fraierilor cu suprapreţ. Îmi făcusem propria părere despre „războinicul luminii”, pentru că îl „citisem”, din apariţiile sale televizate tot mai dese, ce-i poate mintea, ce fel de lider este şi la ce tinde el.

Era suficient să deschidă gura şi mă dumiream cu privire la  cine este personajul. Ştiam că, după 1989, a făcut bani cu lopata nu numai din miile de perechi de blugi aduşi cu camionul de la turci, după cum el însuşi mărturisea, ci şi din fel de fel de afaceri dubioase. Din privatizări dubioase. Cum toate faptele, evenimentele şi trăirile personale au pe lumea asta un început şi un sfârşit, iată că a călcat pe „bec” şi miliardarul din Pipera. Banii l-au atras ca un magnet. Cât mai multe mii, zeci de mii, sute de mii, milioane, zeci, sute de milioane, miliarde dacă se poate - în monede-forte, nu în lei (o cursă demenţială a parvenirii!) - neinteresându-l sursa lor, mirosul lor pestilenţial.

Ca să ajungă tot mai sus pe scara socială – candidat la preşedinţie, europarlamentar, parlamentar (urmaş al Brătienilor!!!) avea nevoie susţinere financiară proprie cât mai puternică, să poată să şi cotizeze unde trebuie, să dea pomeni electorale în ambalaj de ajutoare pentru săraci. Filosofia lui financiară se aseamănă cu a împăratului roman Vespasian  care, găsind visteria goală după domnia dezastruoasă şi frivolă a predecesorului său, Nero, şi s-a apucat să facă bani din latrine. „Banii n-au miros”, i-a zis Vespasian fiului său.

Povestea asta cu mirosul vespasienelor (aşa se numeau closetele publice romane), sau mai bine zis povestirea despre ele, că-i reală şi nu ficţiune, am văzut că este ignorată şi de prietenii cu nasul fin de la vârful puterii guvernamentale, parlamentare şi locale care s-au solidarizat cu deţinutul de la Penitenciarul Rahova. De la Ponta, Antonescu, Zgonea şi până la Marean de Vrancea, cu toţii şi-au exprimat fie simpatia, fie solidaritatea sau regretul pentru ce i s-a întâmplat colegului lor – până mai ieri – de alianţă.

Ce blestem a dat peste Gigi, oameni buni şi evlavioşi! Duminică seara el vroia să urce în avion şi să meargă, ca tot credinciosul, să se roage la bisericile de la Muntele Athos, iar de miercuri este nevoit să mănânce în puşcărie, la micul dejun, ceai cu unt şi marmeladă în loc de lapte crud şi pastramă de oaie.
Subiectul Becali nu cred că merită atâta importanţă încât să ţină prima pagină a ziarelor şi întâietatea ştirilor tuturor posturilor Tv.

În definitiv, este o condamnare ca oricare alta. Dar România este o ţară latină şi corurile de bocitoare nu puteau lipsi din spectacol. În mod normal, media noastră are de scris despre subiecte cu mult mai importante care afectează nu libertatea unui individ ca Becali, ci traiul zilnic al milioanelor de oameni.

P.S. Prin 1993, dacă mai ţin bine minte, un om politic vrâncean, care ajuns în cele mai înalte demnităţi în administraţia publică judeţeană, mi-a spus, într-o discuţie tăioasă, că „dacă nu ai mulţi bani în buzunar eşti un nimeni”. În timpul cât făcea politică, făcea şi bani. La greu! S-a oprit la timp. Şi-o fi dat seama, oare, că abia când ajungi într-o celulă igrasioasă înţelegi că banii au, totuşi, miros?