O sută de ani de la marea Reformă Agrară a României. Urmările pozitive ale acestei legi favorabile ţărănimii
0
Reforma Agrară a dat o mare lovitură latifundiarilor vremii, ţăranii devenind stăpâni pe terenurile lor, fără să mai fie nevoiţi să facă faţă poverilor impuse de moşieri.
Se va împlini în vara acestui an un secol de când clasa politică românească a începutului de secol XX a decis că era timpul să întreprindă ceva absolut necesar pentru români şi viitorul lor, adică o mare lege agrară fără de care Regatul României risca să se scufunde în haos şi distrugere.
Printre cei care au semnat acest mare act normativ s-a numărat şi marele scriitor vrâncean Duiliu Zamfirescu, în calitate de preşedinte al Adunării Deputaţilor. De fapt a fost vorba despre o suită de legi de reformă agrară care au abordat această problemă pe provincii istorice.
Această mare nevoie a unei legi agrare s-a conturat din ce în ce mai clar după răscoală ţăranilor de la 1907, înăbuşită în sânge de către unul din eroii Primului Război Mondial, Alexandru Averescu, care se găseşte şi el printre semnatarii legii agrare din 1921.
Cum s-a desfăşurat reforma în judeţul Vrancea
Vechiul judeţ Putna (Vrancea de azi) avea foarte puţin pământ agricol şi este ştiut că la respectiva reformă au intrat în calculul exproprierilor doar aceste suprafeţe de teren. Nu făceau obiectul exproprierilor livezile, viile şi pădurile. Prin urmare, în întreg judeţul Putna (3000 de kilometri pătraţi) au fost găsite în prima fază doar puţin peste 50.000 de hectare disponibile pentru a fi acordate ţăranilor şi acest lucru a însemnat că pe lângă cei împroprietăriţi în apropierea domiciliului, cum erau localităţile de câmpie, cei de la deal şi mai ales cei de la munte au primit pământ la zeci de kilometri distanţă departe de casele lor. Aşa cum s-a întâmplat cu îndreptăţiţii de la Tulnici, Soveja sau Câmpuri, care şi-au ocupat loturile pe câmpiile din jurul oraşului erou Mărăşeşti, mai bine zis pe moşiile latifundiarului Ulisse Negropontes, cumnatului salvatorului naţiei române în Primul Război, Generalul Eremia Grigorescu.
"Acest Ulisse Negropontes era cel mai mare boier al judeţului de odinioară, Putna, cu mii de hectare de teren în proprietate şi cu fabrici în administrare, dintre care una, Chimica Mărăşeşti, a rezistat până în timpuri mai recente, dar s-a împiedicat în noianul de legislaţie şi de interese din zilele noastre, sucombând brusc şi dispărând aproape până la ultima cărămidă, de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Au urmat în malaxorul exproprierilor şi alţi mari moşieri ai judeţului printre care Săbăreanu, Bibescu, Manole, Voinov, Lahovary, Leonida etc, dar cu toate moşiile lor, setea de pământ a putnenilor a fost departe de a fi astâmpărată. La fel s-a întâmplat şi în fostul judeţ Râmnicu Sărat, porţiunea ce aparţine din 1968 judeţului Vrancea, unde aproape 100.000 de hectare de teren agricol s-au pregătit, în acele timpuri, să schimbe peste noapte proprietarul", potrivit istoricului Florin Dîrdală.
Au dispărut moşii fabuloase, precum cele ale bătrânului Plagino din Dumbrăveni, dar şi cele ale primului român participant la Jocurile Olimpice, George Plagino, la fel au păţit şi pământurile familiilor Râmniceanu, Sihleanu, Bălescu şi multe altele.
Pe fostele lor latifundii s-au înstăpânit ţăranii, care de altfel tot ei le munceau şi înainte, doar că în dijmă şi în arendă.
Istoricii au analizat şi au tras concluzia că împroprietărirea de la 1921 a dus la scăderea producţiei agricole, dar cu toate acestea viaţa ţăranilor a prins o altă nuanţă.
"Gospodăriile lor s-au îmbogăţit, uşor-uşor, de la an la an, copiii au început a frecventa şcolile săteşti, apoi pe cele de la oraşe, alcătuind noua intelectualitate, iar pământul, treptat, adunându-se în posesia celor mai iscusiţi dintre ţărani, a devenit şi acesta, prin aşezarea compactă şi lucrările tot mai organizate, la fel de productiv, poate chiar mai productiv decât era înainte de reformă. Statul nu i-a lăsat de izbelişte pe ţărani, şi poate, mai mult ca în prezent, i-a ajutat cât a putut. A dat legile conversiunii, i-a sfătuit prin publicaţii cum să-şi lucreze cât mai bine terenul primit, i-a împiedicat să-l vândă prea curând, i-a oprit ca să acumuleze loturi mai mari de 25 de hectare, în special din cele provenite în urma legii agrare, tocmai pentru că unii ţărani să nu fie sărăciţi cu totul şi multe alte măsuri care au determinat ca în preajma izbucnirii celui De-al Doilea Război Mondial România să se poată lăuda cu o producţie de cereale situată pe un loc acceptabil, chiar şi la nivel planetar", mai spune Florin Dîrdală.
Comuniştii au stricat, noii capitalişti nu au reparat
După venirea la putere a comuniştilor, situaţia funciară a ţării a intrat într-o altă eră. A urmat o nouă reformă agrară, ceva mai mică, cea din 1945, dar înşelătoare cu totul, apoi peste câţiva ani vechiul mod de lucru al terenurilor, pe parcele individuale, a luat sfârşit şi s-au constituit după modelul colhozurilor prietenului de la răsărit, vestitele CAP-uri şi IAS-uri, unităţi care s-au făcut cu de-a sila, adică cu biciul şi cu puşcăria.
Fiind ceva forţat şi abuziv, după 1990 acest sistem colectivist s-a prăbuşit, iar pământul a revenit la titularii de drept, iar dacă la aceştia nu a mai fost posibil, a ajuns la moştenitorii lor. Dar pentru că după 30 de ani de la Revoluţia din 1989 procesul restituirii nu s-a încheiat, se pare că ceva nu a mers bine încă de la început sau mai bine zis, numeroasele legi speciale date, pe lângă faptul că au ocolit dreptul comun, mai lent, dar mai sigur, au favorizat, din păcate, şi multe erori în acest domeniu foarte sensibil al reparaţiilor marii nedreptăţi din vremea regimului comunist.
Se încarcă comentariile...
