Pomana guvernamentală ca sursă de voturi pentru Victor Ponta

În SUA, în anii când au loc alegeri pentru Congres , guvernul american nu adoptă niciodată o lege sau o hotărâre guvernamentală cu caracter electoral. Această cutumă este respectată cu sfinţenie  atât de Partidul Democrat  (considerat a fi liberal de stânga), cât şi de Partidul Republican (conservator de dreapta). Asemenea măsuri se iau, de obicei, cam la un an sau doi după încheierea scrutinului electoral.

În SUA, în timpul campaniei electorale, candidaţii celor două mari partide mai sus menţionate, şi staff-urile lor de campanie, se axează pe câteva mari teme, de politică internă sau externă - cum ar fi sănătatea, educaţia, asigurările sociale, mediul înconjurător, siguranţa naţională, combaterea terorismului internaţional etc. -, pe care le dezbat şi le întorc pe toate feţele până le înţelege şi ultimul cowboy de la o fermă oarecare.

În România însă alta este cutuma. Pentru că de o cutumă vorbim aici, nu în înţelesul semantic al cuvântului, acela de tradiţie pozitivă, ci în sensul de nărav (imoralitate, necinste, incorectitudine şi alte sinonime…urât mirositoare). Prostul obicei al guvernanţilor de a face pomeni electorale din banul public,  cu legea pre lege călcând, şi prostul obicei al candidaţilor de a da mită electorală din bani negri fac parte din gena politicianului român.

Mita şi pomana electorală în România au devenit, în timp, un obicei al pământului. Caragiale este cel mai avizat cronicar al alegerilor din vremea sa, bazate pe chefuri şi ospeţe la vedere, în cârciumi şi în pieţe publice, cu aprobare de la domn’ primar şi domn’ prefect de giudeţ. Alegeri aşezonate cu vin, pastramă sau berbecuţi la proţap oferite din belşug de candidaţi, pentru o singură zi,  „cetăţeanului turmentat” şi musai alegător.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, când şi „opinca” a căpătat dreptul de vot (egal, direct şi secret), prin Constituţia din 1921, noile generaţii de politicieni au preluat fără să clipească năravul înaintaşilor: mese îmbelşugate, bani, sinecuri de la buget, dar mai ales contracte bănoase pentru firmele care sponsorizează campania electorală. România era o monarhie parlamentară pe atunci, însă minciuna continua să stea cu regele la masă. Pentru că minciună era zicala „Regele domneşte şi nu guvernează”, când, în realitate, monarhul  schimba guvernele ca pe izmene, tocmai pentru a stoarce profituri de la cei aduşi de el la putere.

Ei bine, şi după experienţa atât de dureroasă a votului dat din frică celor care au condus ţara, regiunile, judeţele şi comunele  în perioada 1946-1989, ar fi fost de aşteptat ca românii, băgaţi în seamă de conducători doar în ziua alegerilor, să fi învăţat ceva din umilinţele trecutului şi să-şi folosească votul ca pe un glonţ cu care să elimine din cursa electorală pe toţi hoţii, mincinoşii şi demagogii care au avut puterea şi au folosit-o în interes propriu, de gaşcă sau de partid. 

Încă din ianuarie 1990, când Iliescu a adus minerii la Bucureşti ca să-i înveţe democraţia cu bâta pe adepţii lui Raţiu şi Coposu, şi până în ziua de astăzi, politicieni îmbătrâniţi în rele, ca întemeietorul Frontului Salvării Naţionale, sau lupi mai tineri din haită, ca Petre Român (ce mare democrat se dă, astăzi, osul acesta de ardelean!), Călin Anton Constantin Popescu Tăriceanu ori Victor Viorel  Ponta, propulsaţi în funcţia de prim-ministru, au demonstrat că sunt la fel de iresponsabili, de corupţi, mincinoşi sau demagogi ca şi predecesorii lor din era hohenzollernilor sau din perioada comunistă.

Petre Roman fusese impus ca şef al primului guvern post-decembrist la insistenţele torţionarului cu pana, Samuel Brukner (alias Brukan), iar în preajma alegerilor din 20 mai 1990 acesta ordonase majorări salariale nechibzuite în fabrici şi uzine, fără nici o legătură cu trinomul economic productivitate-calitate-preţ. Ţin minte că prin martie-aprilie 1990, la ISEH Focşani, una dintre cele mai performante (până atunci) întreprinderi vrâncene, fondul lunar de salarii era mai mare decât valoarea producţiei marfă realizată în luna respectivă. Dar prăbuşirea economiei naţionale cauzată de HCM-uri  aberante nu mai conta când Frontul avea nevoie de voturile muncitorimii din fabrici şi uzine. Prăbuşirea avea să fie pusă de idolul femeilor de la APACA pe seama faptului că „industria românească era un morman de fiecare vechi”.

Trecut-au anii şi venise şi rândul lui Tăriceanu să se dedea la pomeni electorale din banul public, aşa cum a procedat acesta în lunile octombrie-noiembrie 2008. Atunci, nici manechinul liberal cu papion şi hobby pentru  cai-putere nu a avut mustrări de conştiinţă, ca prim-ministru, când a decis să risipească pe pomeni electorale  toţi banii obţinuţi din vânzarea BCR (vreo 2,8 miliarde de euro, se spune), pentru a rămâne la butoanele guvernării, lăsând moştenire viitorului guvern un deficit bugetar de  7 % aproape imposibil de gestionat fără tăieri în carne vie.

Judecând însă ceea ce face astăzi, cu banul public, Victor Viorel Ponta, care foloseşte vistieria ţării pentru mită electorală, constatăm că năravul din fire n-are lecuire, cum zice un vechi proverb. Iar prin deciziile sale politice care nu au nici o legătură cu democraţia şi statul de drept, Victor Ponta nu ne surprinde cu nimic, indiferent de câte avertismente ar primi el, direct sau indirect, de la Comisia Europeană, de la Victoria Neuland ori de la vicepreşedintele american Joe Biden.

Ponta nu are lecuire în materie de democraţie, pentru că el este produsul unei fagmilii.  Al fagmiliei pesediste (marca Adrian Năstase, tata-socru-moşier de Timiş, Hrebenciuc şi toată baronimea penală răspândită în majoritatea judeţelor). El, caricatura lui Titulescu, a depăşit toate „performanţele” înaintaşilor săi în materie de pomeni electorale dintr-un buget şi-aşa sărac pe care ni l-a prezentat, pompos şi mincinos, ca fiind „al cetăţeanului”, dar a cărui distribuire stă în vârful peniţei propriului stilou cu care-şi mângâie orgoliul de cel mai tânăr premier din istoria României şi, posibil, cel mai tânăr preşedinte al unei ţări profund corupte de politicieni care au chipul şi asemănarea lui. Câtă dreptate are preşedintele Consiliului fiscal, Ion Dumitru, când îi pune o întrebare absolut năucitoare premierului MTO: Cum veţi încheia anul bugetar 2015, D-le Ponta?  Pentru că abia atunci ne vom convinge dacă în timpul acestor alegeri din noiembrie 2014 guvernul face pomeni electorale sau pune în aplicare legi, OUG şi HG sustenabile.

Şi ca şi cum pomenile electorale din bani publici nu i-ar fi fost îndeajuns lui Ponta pentru a-şi crea un avantaj electoral în cursa pentru preşedinţia ţării, acelaşi mincinos dottore a schilodit şi legislaţia electorală prin care a dat undă verde traseismului primarilor de la un partid la altul. Este cea mai mare porcărie electorală care s-a văzut vreodată nu numai pe meleagurile mioritice, ci în toată Europa şi dincolo de hotarele ei. 500 de noi primari a reuşit să racoleze partidul şi coaliţia conduse de Victor Ponta, sporindu-şi, astfel, procentul de primari de la 42 la 55%, fără alegeri libere şi democratice, ci numai prin pomeni electorale din bani publici direcţionate către primari fără coloană vertebrală.

P.S. Cu 48 de ore înainte de alegerile generale din 20 mai 1990 (în preziua alegerilor era interzisă publicarea oricărui articol cu caracter electoral), pe prima pagină a Ziarului „Milcovul”, deasupra colontitlului acestei publicaţii, într-un scurt articol-îndemn privind necesitatea prezenţei masive a vrâncenilor la urne, încercam să le sugerez votanţilor, prin însuşi titlul scrierii, că „O democraţie autentică înseamnă o opoziţie puternică!”. Dar când opoziţia este redusă la tăcere şi anihilată prin ordonanţe guvernamentale şi hotărâri de guvern profund antidemocratice, precum şi prin pomeni electorale uriaşe pe care le fac cei aflaţi la putere, despre ce fel de democraţie vorbim?