Sunt alegeri europarlamentare sau prezidenţiale?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pe 7 mai s-au împlinit doi ani de guvernare Victor Ponta. O guvernare televizată, cu „tracţiunea” pe claxon - cum am mai scris, anterior, pe blog - şi nu pe motor.

Motorul unei guvernări eficiente fiind cel care ar trebui să antreneze toate celelalte componente: investiţii masive pentru crearea de noi locuri de muncă, o fiscalitate prietenoasă cu mediul de afaceri, o fiscalizare suportabilă pentru piaţa muncii, privatizări de succes, restructurarea companiilor de stat care se afundă în arierate, reforma sistemului de sănătate, a celui de educaţie, scoaterea satului din starea actuală de rural pauper, lipsit de o infrastructură demnă de civilizaţia mileniului trei.

Visuri  frumoase, deşi promisiunile în campania electorală anterioară au curs în torente. Iar eu, ca simplu cetăţean, trăitor într-un judeţ tot mai cenuşiu, cum este Vrancea, constat că în campaniile electorale se minte la greu. Este ca la licitaţie. Între promisiuni şi fapte există  o prăpastie de nu o mai poţi cuprinde cu privirea.

După doi ani de guvernare Ponta la televizor, am toate datele ca să demonstrez oricui - mai ales  suporterilor captivi ai PSD - că puterea de cumpărare a pensiei familiei mele este mai mică decât în 7 mai 2012. Pot demonstra aceloraşi că şi înainte de 2012 pensia noastră (aşa impozitată cum era, pentru că depăşea un anumit plafon) avea o putere de cumpărare mai mare decât aceea  „majorată”, chipurile, de la 1 ianuarie 2014, cu aproape patru puncte procentuale.

La 1 leu care ţi-l alocă guvernul la pensie, acelaşi stat îţi ia înapoi mai mult prin taxe şi impozite. Apropo de acciza la carburanţi: un administrator de s.r.l. îmi spunea că făcea „plinul” maşinii sale la cinci zile. Acum plinul îi ajunge patru zile.

Imediat după dărâmarea Guvernului Ungureanu, succesorul  Ponta a trecut la reîntregirea eşalonată a salariilor în sistemul  bugetar amputate cu 25 la sută din a doua jumătate a anului 2010. Fuseseră afectaţi cam 1,2 milioane de lefegii  la stat (datorită crizei economico-financiare, cei din sectorul privat  îşi micşoraseră/îngheţaseră singuri salariile). Reîntregirea  s-a făcut din banii prevăzuţi în bugetul de stat pe anul 2012 şi, indiferent dacă moţiunea de cenzură a USL-ului de atunci reuşea sau nu, restituirea banilor reţinuţi  în intervalul iulie 2010-iunie 2012 tot ar fi avut loc (jumătate din cei 25 la sută îi dăduseră deja înapoi guvernele Boc şi Ungureanu). Prin urmare, Ponta nu a adus bani de acasă pentru a le da bugetarilor! Dar din punct de vedere electoral, în perspectiva alegerilor parlamentare din decembrie 2012, a contat enorm. La români, legătura dintre votul de la urne şi plinul stomacului  este esenţială. Votantul nu vrea să ştie de crize, de efectele acestora în timp.

Era absolut necesară şi de neocolit, atunci, o astfel de decizie? Astăzi, după patru ani de la anunţarea măsurilor de tăiere a lefurilor în sistemul bugetar, de către Guvernul Boc (dar anunţate de preşedintele Băsescu), avem şi un punct de vedere autorizat cu privire la oportunitatea deciziei din acea zi de 6 mai 2010: fostul preşedinte al Băncii Centrale Europene, Jean Claude Trichet (un super Mugur Isărescu, am putea zice) consideră că România nu avea altă variantă de ales pentru prevenirea  prăbuşirii sale economice. Două ar fi fost consecinţele imediate: a) intrarea ţării în incapacitate de plată a pensiilor şi salariilor, a datoriei externe anterioare scadente; b) pentru a nu ajunge în această situaţie, România s-ar fi împrumutat la dobânzi înrobitoare. În cel mai scurt timp, am fi ajuns în situaţia Greciei. Bătrâna Eladă a avut, totuşi, şansa ei de salvare în apartenenţa la zona euro. 

A trecut mai puţin de un an şi jumătate de la ultimele alegeri legislative - din care a rezultat un USL mai gonflabil ca FSN-ul lui Ion  Iliescu de după Duminica Orbului (20 mai 1990) - şi românii sunt chemaţi din nou la urne, pe 25 mai 2014. Şi iarăşi se umblă cu minciuna din oraş în oraş, din judeţ în judeţ, ba chiar din poartă-’poartă  (pe ici, pe acolo), promiţându-se un viitor luminos şi îmbelşugat, plus o Românie puternică într-o Europă puternică! Aşa cum sună unul dintre sloganurile de campanie ale PSD-iştilor.  

Ponta străbate ţara de la Tulcea la Cluj, de la Turnu-’Dorohoi  şi din Bacău la Mehedinţi, însoţit de televiziunile sale de casă (Antena 3 şi România Tv.), dar nu el candidează. Acelaşi lucru îl face Antonescu, deşi nici el nu candidează. În peisaj îşi face loc şi preşedintele în funcţie, Traian Băsescu, dar peste şapte luni el îşi termină mandatul.

Aceştia  – mai sunt şi alţii lideri politici – se află într-o campaniei electorală mincinoasă, de manipulare a prostimii. Care prostime,buimacă, nu-şi pune o întrebare elementară: la 25 mai sunt alegeri pentru Parlamentul European sau pentru  preşedinţia României?

Victor Ponta aşa se comportă în campanie: ca un viitor candidat la preşedinţie. O face într-un mod parşiv: „candidez dacă sunt susţinut şi de tulceni”; „candidez dacă sunt susţinut şi de prahoveni”; „candidez dacă sunt susţinut şi de clujeni”. Şi o ţine tot aşa, din manipulare în manipulare, până termină de vizitat toate judeţele. Nici Ceauşescu nu a recurs la o asemenea  mizerii. Avea camarilla lui de aplaudaci, condusă de Emil Bobu, care colecta din teritoriu telegrame de susţinere.

O deturnare mai grosolană a sensului alegerilor europarlamentare de către Victor Ponta nici că se putea. Temele mari europene lipsesc din dezbaterile publice. În schimb, în peregrinările lui prin  ţară sunt prezente, din abundenţă, glumiţele lui ieftine, de prost gust, ironiile, promisiunile irealizabile de tipul Electorata, atacul abject, grobian, misoginic, la adresa adversarilor politici. 

În 7 mai 2012, când cuplul Ponta-Antonescu a ajuns la putere printr-o moţiune de cenzură decisă de vreo 70 de traseişti de profesie - primul dintre cei doi lideri fiind susţinut de cel de-al doilea să ajungă premier - aşteptările românilor au fost, cum am mai spus, uriaşe. Eu am avut mari reţineri. Ştiam ce le poate pielea. 

M-aş fi bucurat să văd acea schimbare în bine dar, vorba poetului, „azi o vedem şi nu e”. O vede însă Ponta, o văd baronii lui locali şi penali care, la o simplă strigare, îşi aduc la vot electoratul captiv  şi debusolat, precum gospodinele cheamă găinile, dimineaţa, să le dea grăunţe. O văd tonomatele de la Antena 3 şi România TV. O văd cei câţiva părerologi (aceiaşi navetişti  între cele două televiziuni) care sucesc mintea românilor naivi. Români care sunt precum câinele lui Pavlov. Au reflexe numai atunci când le dai ceva de mâncare.

Doi ani de guvernare cu Victor Ponta însemnă puţine reuşite (menţinerea echilibrelor economice, a acordurilor cu finanţatorii internaţionali – FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană –, listarea la bursă a marilor complexe energetice, reducerea TVA la pâine, chiar şi absorbţia fondurilor europene şi cam atât). Dar lista eşecurilor e consistentă: s-a ales praful de  privatizarea Oltchim şi CFR Marfă, de Proiectul Roşia Montană, de cel al regionalizării, de reforma în administraţia publică, în sistemului sanitar, de modificarea Constituţiei.

 A blocat reforma în educaţie, adoptarea Codului Silvic (în 24 de ani au fost tăiate la „ras” 600.000 hectare de păduri), a Codului Rutier, a introdus 35 de noi taxe şi impozite, ţinând investitorii la distanţă de România, a politizat la maximum televiziunea publică, Consiliul Naţional al Audiovizualului şi alte instituţii finanţate de la bugetul de stat. În mandatul Ponta,  România s-a îndepărtat tot mai mult de spaţiul Schengen.

Fără existenţa pactului de coabitare dintre preşedintele Traian Băsescu şi Victor Ponta, premierul ar fi politizat şi SRI, şi SIE, şi Poliţia, şi Armata, şi  STS, ar fi îngenuncheat ANI  şi Justiţia pentru a avea toată puterea în mâna lui: pe cea parlamentară, pe cea executivă şi pe cea judecătorească. Tentativa de modificare, pe şest, în „marţea neagră”, a Codului Penal, amnistia şi graţierea borfaşilor, pe motiv că puşcăriile sunt supraaglomerate, cârdăşia lui Ponta cu penalii de la Constanţa, Mehedinţi, Prahova, Argeş, Vrancea, Iaşi, Teleorman, Satu Mare ş.a. sunt simptomul că asta urmăreşte.

În doi ani de guvernare Ponta, celui „mai cinstit guvern” i s-a dus buhul: în istorie sa, România nu a avut niciodată atâţia miniştri trimişi în judecată! Iar pentru plagierea lucrării sale de doctorat, şi premierul ar fi  trebuit să iasă din istorie ca om politic. Însă obrazul subţire cu minciuni se ţine. 

În cei doi ani de guvernare Ponta, România a împrumutat 17 miliarde euro care nu se regăsesc în investiţii publice. Nu se regăsesc  în sănătate, în educaţie, nici în înzestrarea armatei ori a instituţiilor de ordine publică. Economia noastră nu este competitivă ca să producă bani pentru buget, aşa că împrumuturile de 17 miliarde de euro s-au dus în salariile bugetarilor şi au acoperit groapa din bugetul de pensii, altădată excedentar.

P.S. 1: Am amintit, în treacăt, de Mugur Isărescu, un om „orientat” politic. Prin 1992 cocheta cu o aripă a FSN („Un viitor pentru România”); astăzi, alături de urmaşii lui Ilici, merge să ia binecuvântarea de la Patriarh pentru ca „divinitatea roşie” de la Palatul Victoria să-l ajute să mai prindă un mandat de guvernator al BNR.

P.S.2: Anti-PSD-iştii  răi l-au tot acuzat pe Marean de Vrancea că nu dă pe la serviciu cu lunile. Deh, cârcotaşi! El e prezent zi de zi la muncă, pe afişele electorale, când alături de Ponta, când de ministrul Nica. Îi pune mereu pe „vrânceni pe primul loc”, dar, să vezi trăsnaie, aceştia au…rău de înălţime şi cel mai bine le prieşte jos.  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite