Un buget pentru statul asistenţial

Bugetul de stat pe anul 2013, întocmit de echipa lui Victor Ponta, este unul copy-paste după bugetul din 2012 gândit de oamenii fostului premier Emil Boc. Nu spun eu acest lucru, ci un PRM-ist  şi PSD-ist cu vechime: parlamentarul ieşean Anghel Stanciu. Profesor universitar pe deasupra. Adică ar avea acoperire în ce spune.

Deşi premierul în funcţie vorbeşte de un buget de dezvoltare, eu îl contrazic. Avem parte de un nou buget de criză. Criza, prelungită, a statului asistenţial. Dovada: peste 90 la sută din veniturile, prezumtive, se vor duce pe cheltuieli curente.

România şi în perioade de aşa-zis boom economic (2003-2004, 2007-2008), cu creşteri economice de peste 7-8 la sută, tot bugete de criză a avut. Pe vremea aceea scriam că economia României prinde viteză, dar motorul ei scoate un fum gros, negru. Adică avea parte de creşteri nesănătoase.

Creşteri din tranzacţii cu active imobiliare supraevaluate, din consum pe credit cu buletinul. Parţial sănătos era doar exportul. Nu şi structura lui. Ce vreau să spun prin rândurile de mai sus?

Un lucru care se vede cu ochiul liber: că avem o economie şubredă şi neperformantă. Că mai toate companiile de stat parcă se iau la întrecere pentru a produce arierate. În faţa crizei financiare trans-atlantice manifestată încă din 2007, urmată de cea economică, statul asistenţial român, aspirator de bani pentru tot felul de ajutoare sociale, altele decât cele strict necesare persoanelor defavorizate, nu a mai avut nici o şansă. A clacat. Aşa se explică şi tăierea anvelopei salariale bugetare cu 25 la sută aplicată de la 1 iunie 2010. Că mai erau, poate, şi alte soluţii, asta-i o altă poveste. Una care priveşte clasa noastră politică.

Da, pe „trupul” ţării mele eu văd mai multe răni deschise. Una este Clasa Politică plină de ură viscerală pentru adversar. O altă rană este Justiţia care tergiversează şi cel mai simplu proces. Nemaivorbind de condamnarea marilor infractori. Privită aşa, grosso-modo, Justiţia se comportă ca o castă de maharajahi autohtoni care înainte de 1989 condamna ţăranii pentru trei ştiuleţi furaţi de la CAP, iar după i-a apărat pe cei care au devalizat bănci şi au furat, prin aşa-zisele privatizări, mai toate activele productive ale statului.

Cunoaşteţi vreo privatizare de succes în Vrancea? Dar în România câte sunt? Culmea cinismului, a ipocriziei şi fariseismului, cei care au întreţinut mineriadele, care au furat, dau, astăzi, lecţii de moralitate.

Ca să scăpăm de statul asistenţial, avem nevoie de locuri de muncă. Munca este de dreapta, Pomana de la stat este de stânga. Dar locurile de muncă nu le creează decât o clasă politică responsabilă. Statul productiv înseamnă partide responsabile. Înseamnă un parlament suplu, lipsit de mitocani, de hoţi care să facă legi fără „portiţe” de interpretare. Înseamnă instituţii democratice puternice.

Înseamnă Putere şi Opoziţie „lucrând” nu care pe care, ci în interese naţional, pe teme prioritare: integrarea în spaţiul Schengen, în zona euro, ieşirea ţării din zona monitorizării Uniunii Europene, înseamnă programe şi proiecte solide pentru educaţie, sănătate, infrastructură, absorbţia fondurilor europene. Am zis absorbţia banilor europeni? Iată, au trecut două luni de la formarea noului guvern, avem un Minister al Fondurilor Europene însă atribuţiile sale nu au fost încă stabilite şi publicate în Monitorul Oficial, pentru a deveni funcţional, operaţional. În schimb, cearta pe banii europeni dintre premierul Ponta şi preşedintele Băsescu este cât Palatul Victoria şi Palatul Cotroceni.

Asta înseamnă că avem un guvern dedicat serviciului public, gestionar zgârcit cu banul public şi vizionar cu investiţiile, cu locurile de muncă? Nici vorbă! Avem oameni politici care se joacă de-a politica. Iată de ce statul asistenţial ne va face cu ochiul încă multă vreme de aici înainte.