Ce-a fost şi ce-a ajuns cel mai mare combinat siderurgic din ţară: la 14 ani de la privatizare, fostul Sidex Galaţi se chinuie să supravieţuiască

Mulţi ani declarată gaura neagră a bugetului statului, combinatul din Galaţi a fost privatizat aproape pe gratis şi dăruit indianului Mittal, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai planetei. De cinci ani, ArcelorMittal Galaţi merge în pierdere, numărul salariaţilor a ajuns la puţin peste 7.000. În 2013, au fost raportate cele mai mari pierderi

În 2011, statul român ar fi trebuit să ia 77 de milioane de dolari ar fi trebuit să ia pentru vânzarea celui mai mare combinat siderurgic construit vreodată în România. Multe voci spun că această sumă ar fi fost de fapt doar 10 la sută din fierul vechi pe care îl ascundea Sidex Galaţi în măruntaiele sale. 

Potrivit digi24.ro, oficialii de la Bucureşti nu au primit nimic. Mai mult, au şters datorii de peste un miliard de dolari şi au cheltuit pentru retehnologizarea colosului devenit proprietatea unuia dintre cei mai bogaţi oameni ai planetei, Lakshmi Mittal. Totul, pentru ca gigantul de pe Dunăre să supravieţuiască şi să mai dea de lucru miilor de localnici. S-a dovedit o încercare nereuşită. 

 Astăzi, furnalul 5 este singurul care a mai rămas în picioare din cele şase care au fost construite în Combinatul din Galaţi. Restul au fost tăiate la fier vechi sau în acest moment sunt nefuncţionale. 

„Din 2009 fabrica noastră pierde bani”, spunea la sfârşitul anului trecut Bruno Ribo, director general ArcelorMittal Galaţi. Din 2009, de când a căzut piaţă mondială a oţelului, combinatul produce mai puţin decât în 2000, atunci când era deja considerat cel mai mare consumator al Bugetului de Stat. 

Zilele de aur ale fostului colos siderurgic încep în anul 1960. Partidul Muncitoresc Român l-a construit ca o declaraţie: România nu va fi responsabilă cu agricultura din blocul socialist, aşa cum îşi doreau tovarăşul Nikita Hruşciov şi Sovietele. 

Gheorghe Gheorghiu Dej visa la un oraş siderurgic. Şi-l imagina construit la Galaţi, locul de unde se trăgeau strămoşii lui. La Plenara Partidului Muncitoresc Român, în 1958, se discuta pentru prima data despre colosul care avea nevoie de acces la Dunăre. Atunci, mai-marii partidului decid că, după refuzul URSS de a finanţa combinatul, România să caute bani în Occident. „Combinatul avea nevoie de foarte multă apa pentru răcirea utilajelor, Dunărea era foarte aproape, materia prima pe vremea aceea se aducea de la vecinul din Răsărit, Uniunea Sovietică. Se aducea minereu, carbune”, a declarat Ştefan Prica. 

Ştefan Prica a ridicat Sidex-ul. În tinereţe, el conducea chiar întreprinderea care a construit combinatul. Un alt veteran al combinatului, Ovidiu Constantinescu a fost responsabil, timp de trei decenii, cu activităţile extra-muncă. Se asigura că muncitorii participă la activităţi culturale şi sportive şi ştia nemulţumirile tuturor: „Veneau ţăranii săracii şi se rugau să nu le mai luăm din terenurile agricole şi noi nu aveam ce face pentru că trebuia să ne extindem rapid şi bine”. 

Gheorghe Gheorghiu Dej nu a mai apucat să-şi vadă visul cu ochii. Moare cu un an înainte de terminarea construcţiei. Proaspăt ales Secretar general al Partidului, Nicolae Ceauşescu este cel care taie panglica combinatului. În trei ani, primul laminor este gata. În încă trei, este gata tot combinatul. Adică, 1.600 de hectare cât vedeai cu ochii şi cam cât măsura la vremea aceea suprafaţa unui mic oraş. În anii 70, Galaţiul fabrica 70% din producţia naţională de oţel şi exportă pe tot globul 

Vârful îl atinge cu un an înainte de Revoluţie, când reuşeşte să dea ţării opt milioane de tone de oţel. Adică dublu faţă de cât a mai fost în stare să producă ulterior, după privatizare. În 1989, unul din şase gălăţeni lucra la combinatul cu 50.000 de angajaţi. În ciudă dorinţelor liderului sovietic Nikita Hruşciov, Galaţiul devenise al doilea mare furnizor de tablă în blocul statelor comuniste. 

Declinul începe sub Guvernul Petre Roman, care transformă combinatul în societatea comercială Sidex SA şi îl lasă să se descurce singur. Este momentul în care începe jaful pe care l-ar fi supravegheat chiar directorii combinatului. Sub pretextul că n-ar fi în stare să-şi vândă singur produsele, directorii aduc la Sidex, cu acte în regulă, firme căpuşă a€“ intermediari care vând oţelul în străinătate, în schimbul unui comision. Că să faci afaceri la Sidex, trebuia să ai relaţii sus-puse. 

Dumitru Nicolae, cel care urma să conducă Galaţiul timp de trei mandate, a fost director la combinat în perioada 1991-1999, când în curtea Sidex au crescut astfel de afaceri păguboase. A fost acuzat că a permis cu bună ştiinţă devalizarea întreprinderii. Printre ele, s-ar fi aflat şi propria firmă. 

Majoritatea firmelor intermediare din primii ani după Revoluţie au aparţinut unor politicieni şi afacerişti care deţin şi astăzi averi imense sau au funcţii cheie în stat. 

Tabla era vândută de conducerea combinatului la preţuri mai mici decât costul de producţie. Firmele căpuşă nu făceau decât să cumpere această tablă şi să o revândă la preţuri mult mai mari. Profitul intră în buzunarele lor, iar tranzacţia se făcea chiar din depozitele combinatului. 

Dincolo de businessul cu tablă, cele mai păguboase afaceri au fost derulate de combinat în perioadă 1997 a€“ 2000, cu firmă Sidex Internaţional. Societatea era o casă de comerţ creaţă la Londra, cu scopul declarat de a ajută combinatul. Firma îi furniza materii prime şi îi vindea produsele în străinătate, în schimbul unui comision. 

Directorii Sidex Internaţional au fost cel care aveau să devină cuscrul preşedintelui Traian Băsescu, Gheorghe Ionescu, zis Bebe, şi amicul sau Dan Dragoi, mâna dreaptă a generalului Victor Stănculescu. Fiul lui Dan Dragoi a fost, pentru o scurtă perioadă, ministru al Finanţelor şi consilier prezidenţial al lui Traian Băsescu pentru mediul de afaceri. 

Astfel, în loc să ajute combinatul, Sidex Internaţional provoacă noi găuri. Firma, în care 60 la sută din acţiuni erau deţinute de grupul Balli, fondat la Londra de un milionar iranian, aducea materii materii prime din Brazilia şi din Rusia, cu mult peste preţul pieţei. Pentru serviciul făcut, combinatul îi achita un comision de 3%, dublu faţă de cât plăteşte celorlalţi intermediari. În vreme ce firmă Sidex Internaţional creşte, combinatul adună pierderi şi ajunge să vândă oţelul cu un preţ de nimic. 

Radu Sârbu a condus Fondul Proprietăţii de Stat, că preşedinte al Consiliului de Administraţie, între 1998 şi 2000. Astăzi, după 14 ani, recunoaşte pentru prima data rolul unor funcţionari FPS în soartă Sidex Galaţi: „Nu s-ar fi putut că Sidexul să fie capusat în halul în care a fosta€¦. Fără o tolerantă complice a unor funcţionari din FPS”. Bebe Ionescu, director al Sidex Internaţional în 2000, a fost director de strategii al FPS între 1998- şi 1999, chiar sub preşedinţia lui Radu Sârbu. 

Parteneri de vacanţe pe Coasta de Azur, Ionescu este cel care l-ar fi ajutat pe Adrian Videanu în afaceri. Adrian Videanu, ca fost minstru al Economiei, l-a numit pe Bebe Ionescu membru în consiliile Petrom şi Eximbank. Bebe Ionescu este acum acţionar în nouă companii. Dan Dragoi, celălalt director din Sidex Internaţional, a fost ofiţer de carieră şi a lucrat cu generalul Victor Stănculescu. Doi ani a fost secretar de stat în guvernele Roman şi Stolojan, apoi a intrat în grupul apropiaţilor lui Adrian Videanu. În 1999, după afacerea cu Sidex Internaţional, combinatul devine cea mai mare gaură neagră la bugetul statului, cu 3 miliarde de dolari datorii istorice şi pierderi. Statul român îl împovărează şi mai tare: Bancă Naţională împrumută Sidex la o dobândă gigant. În anul 2000 Sidex Galaţi aproape că moare cu zile. În ciuda pierderilor, în 2001 Sidex Galaţi avea 27.000 de angajaţi, exporta jumătate din producţie, realiza 5% din PIB României şi influenţa încă un sfert din acesta. 

Guvernul Adrian Năstase decide să vândă combinatul pentru că prăbuşirea lui ar fi însemnat prăbuşirea întregii economii româneşti. Aşa-zisa salvare vine de la indianul Lakshmi Mittal, deţinătorul Mittal Steel, unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume. La privatizare mai participă o firmă românească şi una din Franţa. Competitorii se retrag, iar Mittal câştigă. Sidexul devine ArcelorMittal Galaţi. 

Calculele arată că, de fapt, guvernul Adrian Năstase, sub semnătura lui Ovidiu Muşetescu, şef AVAS, nu a vândut combinatul, ci l-a făcut cadou. O parte a contractului de privatizare este secretă. Ce se ştie oficial este că indienii ar fi trebuit să plătească 77 de milioane de euro. 

Dacă ar fi fost vândut Sidexul ca fier vechi, cred că ar fi scos undeva la 200- 250 de milioane de euro. Dar Sidexul a fost vândut într-un mod subevaluat, în bătaie de joc. Condiţia pusă de Mittal Steel statului român a fost să plătească pentru început o tranşă de 25 de milioane de dolari. Restul ar fi fost plătiţi doar în situaţia în care combinatul ar fi câştigat un proces mai vechi cu Sidex Internaţional, fostul său partener de afaceri. Acesta pretindea combinatului 52 de milioane de dolari, în contul unei datorii. Combinatul pierde procesul cu Sidex Internaţional, aşa că indianul Mittal nu mai plăteşte statului român diferenţa de 52 de milioane de dolari. Banii merg de la Mittal direct la firma londoneză. 

Pe lângă privatizarea pe gratis, guvernul mai rupe aproape 3 miliarde de dolari din bugetul României şi îi dăruieşte tot lui ArcelorMittal Galaţi, sub formă de ajutoare, ştergeri de datorii, anulări de penalităţi şi credite fiscale. 

În 2007 statul îi oferă sumă de 24 de milioane de dolari, că decont pentru banii pierduţi de investitor în vechiul proces cu Sidex Internaţional. La vremea aceea, secretar de stat în Ministerul de Finanţe era Bogdan Drăgoi, fiul directorului Sidex Internaţional, Dan Drăgoi. 

Bogdan Drăgoi spune că nu ştie nimic de bani şi că nu a fost implicat în nici un fel: „Nu ştiu să fi avut vreo implicare Ministrul de Finanţe în acea perioadă şi în această speţă. Eu, personal, în calitate de secretar de stat pe care o deţineam la acel moment, coordonam Trezoreria statului, deci nimic de-a face cu aşa ceva”. 

În primul an după privatizare, 2002, combinatul face profit de peste 60 de milioane de dolari. A ajuns la această realizare fără retehnologizare. Dar a renunţat la intermediari. Din anul 2008, însă, în ciuda investiţiilor, combinatul intră în picaj din cauza crizei şi a preţului mare al energiei. Pierde pieţe, scade producţia de oţel, îngheaţă salariile, închide Uzina Cocso-Chimică şi trimite acasă 4.500 de oameni. Arcelor Mittal începe să câştige bani din certificate de emisii poluante, în dezavantajul combinatului. Închide secţii, o cocserie şi două furnale, şi primeşte la schimb, gratuit, certificate de dioxid de carbon, pe care le vinde apoi în străinătate. Astăzi, cu toate investiţiile, combinatul supravieţuieşte datorită fluxului secundar, adică al laminoarelor. La Galaţi mai lucrează 7.000 de oameni, iar creşterea preţului energiei e pe cale să trimită combinatul la fier vechi. 

Odată cu căderea combinatului se prăbuşeşte şi unul dintre cele mai mari oraşe ale ţării. Galaţiul avea o întreagă industrie care depindea de combinat, transformată acum în ruine sau înlocuită de spaţii comerciale. De la portul mineralier, la licee dedicate combinatului până la echipa de forbal sau pensiuni şi hoteluri, Sidexul a fost sărăcit prin mii de supape. 

Privatizarea SIDEX s-a dovedit o afacere păguboasă pentru statul român. Bunăvoinţa guvernelor din anii 2001-2005 nu a folosit, în final, nimănui. Nu doar că investitorul nu a reuşit să păstreze cele 28.000 de locuri de muncă, din momentul cumpărării, dar nu a mai adus nici bani la bugetul de stat, aşa cum preconizau mai-marii ţării acum 13 ani. Criza oţelului îl face pe investitorul indian să îşi restrângă afacerea în fiecare zi.