Cum a găzduit România, în premieră, o ediţie a Campionatului Mondial de hochei, în urma unui adevărat război ruso-american

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Candidatura ţării noastre a fost agreată, la negocierile din cadrul Federaţiei Internaţionale de Hochei, atât de către americani, cât şi de către ruşi, după ce săptămâni în şir cele două super-puteri s-au războit pe tema gazdei competiţiei. Galaţiul a fost ales pe plan intern deoarece în oraşul de la Dunăre tocmai se construia combinatul siderurgic, deci exista la faţa locului o formidabilă resursă materială şi umană.

Deşi pare foarte greu de crezut, a existat o vreme când România conta foarte mult în „economia” hocheiului mondial şi chiar era desemnată să găzduiască mari competiţii internaţionale, printre care, în două rânduri, chiar Campionatul Mondial. Se întâmpla în 1970 şi 1981, însă de poveste rămâne ediţia din 1970, care s-a ţinut la Galaţi.

Pentru ca lucrurile să iasă impecabil, oraşul de la Dunăre a fost, acum 45 de ani, martorul unei incredibile mobilizări de fonduri, de logistică şi de oameni, fiind construite în timp record lucruri la care în ziua de azi doar putem visa.

Un paradox: comunişti sprijiniţi de americani

În anul 1968, când Federaţia Internaţională de Hochei (I.H.F.) a decis că România va găzdui ediţia din 1970 a Campionatului Mondial (grupele B şi C; grupa A s-a ţinut în Suedia), războiul rece dintre „blocul” socialist şi cel capitalist era în toi.

Pe fondul şi din cauza rivalităţii ideologice, atât în ţările capitaliste cât şi în cele socialiste erau o permanentă competiţie: se perfecţionau arme, se realizau tehnologii revoluţionare, se explorau teritorii virgine (adâncul oceanelor, calotele polare şi spaţiul), se făcea totul pentru victoria în întrecerile sportive.

Fiecare dintre cel două tabere vroia să-şi demonstreze superioritatea, iar de acest lucru a beneficiat extraordinar, prin „ricoşeu”, sportul, considerat tot un fel de război, chiar dacă starea de beligeranţă era în majoritatea cazurilor dominată de fair-play.

Hocheiul era (şi este) un sport important atât pentru americani, cât şi pentru ruşi, liderii celor două curente ideologice, aşa că desemnarea gazdelor turneelor internaţionale era mai mereu o bătălie surdă est-vest. De altfel, an de an, cele două super-puteri nu cădeau de acord, fiind nevoie de adevărate acte de diplomaţie pentru a se ajunge la un compromis.

Nu acelaşi lucru se poate spune, însă, despre ediţia din 1970 (grupa C: 13-22 februarie; Grupa B: 24 februarie- 5 martie), a cărei organizare a revenit României cu destulă lejeritate, candidatura fiind sprijinită, cumva surprinzător, de ambele tabere. Era perioada în care liderul comunist Nicolae Ceauşescu era perceput de americani ca un fel de „punct vulnerabil” al comunismului, dat fiind că părea să fie în disonanţă cu „ţarii roşii” de la Kremlin.

image

Imagine dintr-un meci disputat la Galaţi, în 1970. Foto: Paul Popa

Ceauşescu nu doar că a refuzat să participe la intervenţia trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia din 1968, ci chiar a condamnat-o explicit într-un discurs public. Mai mult decât atât, în timpul administraţiei Nixon, Statele Unite au manifestat o oarecare deschidere faţă de România, pe fondul răcirii relaţiilor dintre România şi URSS. Nixon a vizitat România pe 2 august 1969, iar în urma discuţiilor purtate cu preşedintele român, Nixon şi-a făcut impresia că „Ceauşescu este un marxist stalinist dur, iar discuţiile cu el exclud platitudinile uzuale diplomatice”.

De ce Galaţi?

Dacă în privinţa găzduirii grupei B lucrurile au fost clare – Bucureştiu era favorit de la distanţă, având trei patinoare artificiale funcţionale (ce vremuri!) – cu grupa C a fost un pic mai complicat.

După cum mărturisea, în urmă cu câţiva ani, fostul activist comunist Carol Dina, de întreaga desfăşurare de forţe s-a ocupat nimeni altul decât celebrul Constantin Dăscălescu, are era pe atunci prim-secretar PCR al judeţului Galaţi (Revoluţia din 1989 avea să-l prindă prim-ministru al României).

„Dăscălescu făcuse o obsesie să aducă jocurile la Galaţi, cu toate că oraşul nici măcar nu avea un patinoar. Au fost destui care au susţinut că totul ar trebui să aibă loc la Bucureşti, Suceava sau la Braşov, însă până la urmă propunerea lui Dăscălescu a avut câştig de cauză”, îşi amintea Carol Dina.

Ceea ce a înclinat decisiv balanţa a fost, cumva surprinzător, marele combinat siderurgic tocmai inaugurat la Galaţi, dar pe platforma căruia exista în continuare, pentru lucrările de extindere, o formidabilă armată de muncitori. Carol Dina evalua că pe platforma siderurgică existau în 1968 peste 20.000 de constructori, aduşi din toată ţara, care aveau la îndemână  un adevărat arsenal logistic: mii de camioane, instalaţii complexe de betoane, scule performante.

image

Imagine dintr-un meci disputat la Galaţi, în 1970. Foto: Paul Popa

De altfel, mobilizarea avea să fie fantastică. Patinoarul  artificial din Galaţi (construcţie care există şi în zilele noastre, fiind cel mai mare pationoar acoperit din România) a fost proiectat şi construit în numai 16 luni de zile, fiind inaugurat cu doar o lună înaintea începerii Campionatului Mondial, respectiv în ianuarie 1970.

După cum consemna la vremea respectivă ziarul „Viaţa nouă” (organul de presă al organizaţiei judeţene de partid), patinoarul de la Galaţi  era unul descoperit (avea să i se termine acoperişul de-abia în 1978), cu suprafaţa de gheaţă de dimensiuni olimpice (60/30 m) cu mantinele din lemn masiv şi răcire cu amoniac, agentul  de frig fiind pompat în rezervorul propriu de la fabrica de lapte.

Patinoarul mai deţinea două vestiare modeste, o tribună de câteva sute de locuri şi o maşină de şlefuit gheaţa cam hârbuită, adusă de la patinoarul din Bucureşti. Interesant este că şefii de la partid au ordonat un soi de repetiţie generală pentru campionatul mondial, aşa că s-a jucat, la începutul lunii februarie, un turneu demonstrativ cu echipe româneşti.

Dunărea Galaţi şi-a făcut echipă de hochei în trei zile

Cu acest prilej a început şi istoria modernă a hocheiului gălăţean, căci CSM Dunărea Galaţi şi-a înfiinţat – dacă tot primise cadou un ditamai patinoarul – o secţie pentru sportivii cu patine şi crose, iar echipa a fost înscrisă în Divizia B. Mai fusese o astfel de tentativă şi după Al Doilea Război Mondial însă, în lipsa unui patinoar (întrecerile se ţineau pe gheaţă naturală, când era), pasiunea s-a risipit repede.

Chiar la începutul lui februarie 1970, la ordinul partidului, a fost mutat la Galaţi antrenorul Ştefan Tomovicz, de la Rădăuţi, cu câţiva jucători deja formaţi, dar şi cu o serie de juniori foarte telentaţi: Stelian Rusu, Halus, Firici, Hîncu,  Huţan, Moroşan, Curelaru, Nistor şi Olenici, viitori componenţi ai echipelor naţionale.

A venit apoi, în completare, grupul de la Bucureşti, condusă de Ion Tiron, unul dintre antrenorii echipei naţionale. Astfel au ajuns la Galaţi câţiva jucători de la Steaua şi Dinamo, printre aceştia aflându-se şi internaţionalii Octavian Corduban şi Sorin Ciubotaru, dar şi mai puţin cunoscuţii Bălăneanu, Iordan, Radu Şerban, Petrescu, Tăbăcaru  sau Trăuşan.

image

Hocheiştii Ion Berdilă şi Mihai Goe Popescu. Foto: Paul Popa.

Echipa nou înfiinţată a susţinut primele meciuri chiar cu cele mai bune formaţii - Steaua, Dinamo şi lotul de tineret, rezultatele fiind onorabile, „gălăţenii” trecând chiar de Dinamo, cu 4–2, o uriaşă surpriză.

Competiţia: mult entuziasm şi ţuică fiartă în tribune

Cum echipa României era în grupa B, gălăţenii au putut asista doar la meciuri „neutre”, între naţionale occidentale (Austria, Franţa, Italia, Danemarca, Olanda şi Belgia), printre care s-a strecurat şi una socialistă: Ungaria.

După cum ne-a povestit gălăţeanul Costică Dinu, spectator la întrecerile din acel an, prin tribună mişunau securiştii mai ceva ca prin aeroportul Otopeni, îndemnând oamenii să-i susţină cu pasiune maximă „pe tovarăşii maghiari”.

„Era frumos, domnule, nu ca acuma. Lumea se ducea la meci să se distreze, nu să se înjure şi să-şi spargă capetele. În tribune se bea vin şi ţuică fiartă, era distracţie prietenoasă, nu balamuc”, povesteşte nea Costică.

image

Patinoarul gălăţean, în zilele noastre. Foto: Sorin Pană

În ceea ce-i priveşte pe „tovarăşii maghiari” susţinuţi frenetic din tribune la ordinul partidului, n-au prea rupt inima târgului, terminând pe locul patru în grupă, care a fost câştigată de austrieci. În acelaşi timp, în grupa B, naţionala României a reuşit două victorii, cu iugoslavii şi cu bulgarii, însă n-a reuşit să evite retrogradarea, în vreme ce SUA s-a întors în grupă de elită, la duelurile cu eternii rivali ruşi.

În fine să mai spunem că în aceeaşi perioadă, Galaţiul a profitat de conjunctură şi s-a ales şi cu modernizarea câtorva bulevarde importante, care au fost lărgite, reasfaltate şi prevăzute cu iluminat public, ca să dea bine în faţa „tovarăşilor capitalişti”.

Operaţiunea pompieristică de asfaltare avea să se repete (ca un fel de deja vu) 45 de ani mai târziu, în 2014, cu ocazia unui meci de tenis din Fed Cup, cu Simona Halep în prim plan, între România şi Spania.

Vă mai recomandăm şi:

Povestea coloniei de 1.000 de elveţieni care au trăit în Galaţi. Cum s-au stabilit la malul Dunării şi de ce li s-au şters mai toate urmele

Legendele Dunării: misterul tunelurilor străvechi care împânzesc Galaţiul şi traversează fluviul către Dobrogea

Măcelarul ucigaş în serie şi mireasa fără cap care a îngrozit Miliţia. Legendele româneşti ciudate despre fantome şi case bântuite

Galaţi



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite