Cum se vede sistemul medical din România prin ochii unui medic român stabilit în SUA: „Pile şi relaţii”
0
Raluca Papadopol, medic român stabilit în SUA de 20 de ani, vorbeşte despre sistemul sanitar din România plecând de la experienţa ei din America. Tatăl doctoriţei a murit în România, recent, în timp ce aştepta, de 30 de ore, la triajul epidemiologic al unui spital.
Raluca Papadopol a plecat din ţară în 2001. Deşi absolvise un rezidenţiat de pediatrie la Iaşi, în SUA a trebuit să o ia de la început. Diploma de medic i-a fost echivalată în urma unor examene destul de scumpe, dar a reuşit. A devenit medic specialist pediatru în SUA în 2004. De atunci a practicat pediatria în numeroase spitale de renume, precum Spitalul de Copii din Cincinnati, care este cam de dimensiunile unui aeroport cu câteva terminale. În prezent, lucrează într-un cabinet particular care are o tradiţie de 40 de ani în regiune.
Pandemia a afectat întreaga lume, însă răspunsul sistemelor sanitare a fost diferit şi încă mai putem învăţa unii de la alţii, spune dr. Raluca Papadopol, medic pediatru, care profesează de două decenii în Statele Unite. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, medicul explică soluţiile găsite de ea şi de colegii ei de la clinică în această perioadă dificilă şi vorbeşte despre felul în care au fost copiii afectaţi de pandemie: nu de boală, ci de izolarea şi de distanţarea socială. În America, au crescut exponenţial cazurile de copii care suferă de anxietate şi depresie, iar acest lucru ar trebui să ridice anumite îngrijorări. O soluţie pe care o vede Raluca Papadopol este revenirea la şcoală, având în vedere că studiile recente au arătat că cei mici nu răspândesc boala la fel de mult precum adulţii.
Adevărul: Ce consideraţi că ar trebui schimbat la sistemul sanitar din România, mai ales dacă faceţi o comparaţie cu experienţa din America?
Medic Raluca Papadopol: Sistemul de pile şi relaţii. Toate posturile pe care le-am ocupat, eu şi toţi medicii şi toţi profesioniştii plecaţi din România în SUA şi în restul Europei, au fost, bineînţeles, ocupate pe bază de merit, de muncă şi studii. În România nu s-ar fi întâmplat aşa ceva. E o chestiune de mentalitate, nu numai în sistemul sanitar. Mass-media poate juca un rol esenţial în demascarea unor abuzuri, precum şi un sistem de justiţie eficient. De asemenea, iniţiativa particulară şi simplificarea birocraţiei. În America există un sistem medical privat foarte dezvoltat. Cabinetul unde lucrez acum este privat. De când a început pandemia, nu ne-a spus nimeni ce trebuie să facem. Totul a fost hotărât între noi, medici şi asistente, prin convorbiri scurte, uneori la telefon, nici măcar nu am avut şedinţe! Am schimbat e-mailuri şi mesaje tot timpul şi ne-am modificat procedurile pe parcurs. Nu am avut echipamente totale de protecţie niciodată. Avem câteva măşti N95 cumpărate de proprietarul cabinetului. Bineînţeles, le refolosim. Avem câte
un vizor de plastic, care se dezinfectează frecvent. Avem o robă de protecţie pe care o folosim rareori.
Adevărul: V-aţi confruntat cu un focar de infecţie până acum?
Medic Raluca Papadopol: De când a început pandemia n-am avut niciun focar de infecţie. Suntem foarte mândri de asta. Dar avem iniţiativa particulară şi multă libertate de mişcare. Am hotărât, în grup, de la început, să facem triajul pacienţilor şi să nu aducem în cabinet pe nimeni care ar putea fi infectat. Triajul se efectuează din momentul în care părintele telefonează cu o problemă. Recepţionera hotărăşte dacă pacientul poate fi adus în cabinet – există o listă de întrebări pe care le pune – sau dacă mai necesită triaj suplimentar. Următorul triaj trece prin asistente sau, dacă e necesar, prin medic, în funcţie de nivelul de gravitate. Dacă medicul stabileşte că există potenţial de COVID-19, atunci se face o programare de telemedicină în aceeaşi zi. În multe cazuri, putem ajuta doar prin telemedicină. Părinţii sunt mulţumiţi, copiii stau acasă, iar noi nu aducem pacienţi cu potenţial infecţios în cabinet. Multe cazuri pot fi triate prin telefon. Nu este întotdeauna nevoie de video. Dacă e nevoie de testare COVID-19, le explicăm părinţilor cum se procedează: vin cu copilul în parcarea din faţa cabinetului, există un punct unde lăsăm un kit pentru testare, părintele ia proba nazală şi depune testul într-o cutie specială, de unde pleacă la un laborator. Contaminarea e zero. Multe cabinete practică aceeaşi metodă. Unii copii necesită mai mult decât telemedicină. Uneori, după întrevederea pe ecran sau la telefon, îi chemăm în parcare şi îi examinăm în maşină, dacă bănuim că ar putea avea COVID-19. Medicul stă afară, copilul în car seat. Multe informaţii se pot obţine în câteva minute. Ideal? Nu. Eficient? Bineînţeles. Iar contaminarea e minimă.
Cum vedeţi de acolo din America epidemia de Covid din România?
Pandemia e pandemie. Peste tot e la fel: indivizi care respectă regulile şi indivizi care nu le respectă, spitale depăşite de numărul de pacienţi, raţionalizarea actului medical. Sunt sigură că în România sunt mai puţine resurse decât aici, în SUA. Întotdeauna mi-au plăcut cifrele: dacă ne uităm la cifrele publicate pe Internet – de pildă, eu mă uit la resursele de pe site-ul Johns Hopkins –, sunt multe alte state europene cu mortalitate mai mare decât a României. Ceea ce spune multe lucruri bune despre România, deşi trebuie spus că mortalitatea e mai mare acolo unde populaţia e îmbătrânită, cum e cazul Italiei, deci faptul că în România oamenii ajung mai rar la 90 de ani joacă un rol.
Tatăl dumneavoastră a murit după ce a aşteptat 30 de ore rezultatul testului COVID de la UPU Galaţi. Ce părere aveţi despre triajul epidemiologic din România?
Aş avea o părere dacă aş şti cum se face triajul şi cum se efectuează testarea. De asemenea, dacă aş şti cum sunt separaţi pacienţii în timp ce aşteaptă rezultatele. Cred că tragedia s-a întâmplat pentru că nu s-a efectuat corect triajul general. Urgenţele chirurgicale şi medicale ar trebui adresate imediat, ceea ce nu s-a întâmplat la UPU Galaţi. Bineînţeles că trebuie efectuat testul, dar dacă aşteptarea rezultatului costă viaţa pacientului, ce rost mai are? Mai ales când aşteptarea durează 30 de ore, posibilitatea de contaminare creşte substanţial, ceea ce s-a şi întâmplat. Un pacient cu apendicită acută nu poate fi lăsat să aştepte ore în şir fără nicio intervenţie. La fel, un pacient în comă diabetică. Chiar şi în timpul aşteptării în UPU se pot începe unele intervenţii terapeutice, cum ar fi o perfuzie intravenoasă, un antibiotic. Revenind la cifre: sunt mulţi parametri care examinează activitatea eficientă a unei unităţi de urgenţe. Timpul de la intrare până la examinarea efectuată de medic; timpul de la examinare până la eliberarea din UPU; timpul de la examinare la internare; numărul de pacienţi examinaţi de un medic. Toţi aceşti parametri ar trebui comparaţi cu cei din unităţi similare est europene, cu buget similar, cu populaţie similară. Unităţile medicale ar trebui conduse de profesionişti cu pregătire în management medical.
Cât de periculos este virusul SARS-CoV-2 dacă este contractat de un copil?
Copiii, din fericire, au un procent foarte redus de complicaţii. Pe de altă parte, pot transmite boala. Toate studiile de până acum ajung la concluzia că totuşi cei mici nu sunt la fel de eficienţi în transmiterea infecţiei ca adulţii. Efortul de tuse la copil e mai slab. Au fost făcute studii pe tuberculoză şi înaintea pandemiei. Densitatea particulelor de fluid în jurul copiilor care tuşesc nu este tot atât de mare ca la adulţi. Principala îngrijorare însă este cea cu privire la şcoală şi izolarea socială. Rezultatele şcolare, şi în SUA, şi în România, sunt în cădere liberă. Depresia şi anxietatea la copii şi adolescenţi sunt în creştere exponenţială. În SUA, vizitele la camera de gardă pentru copii cu gânduri de sinucidere au luat amploare. Şi noi la cabinet avem din ce în ce mai multe cazuri de adolescenţi şi copii cu anxietate şi depresie. Psihiatrii sunt şi ei depăşiţi de numărul de cazuri, aşa că în ultimul timp a ajuns sarcina pediatrului să trateze cazurile necomplicate.
Aţi avut cazuri grave de COVID-19 la copii?
Majoritatea au fost cazuri simple. S-au manifestat ca o gripă. Repet, pericolul nu e la copii. Sunt din ce în ce mai multe studii care arată că transmiterea la copii nu se produce la şcoală, în clasă, ci în familie, cu ocazia vizitelor, meselor în comun cu mulţi membri. Din ce în ce mai mulţi medici, şi eu mă număr printre ei, insistă ca toţi copiii să se întoarcă la şcoală, în condiţiile în care adulţii înţeleg să respecte regulile de izolare ei înşişi. La ora actuală copiii plătesc pentru nesăbuinţa adulţilor.
Ca medic v-aţi confruntat cu un caz Covid mai deosebit ?
Din fericire, nici un caz grav. Toate cazurile noastre au fost mai mult nişte gripe, am reuşit să izolăm familiile de la început, nu au intrat nici unul în cabinet (toate vizitele au fost telefonic sau prin telemedicină) iar testările au fost realizate în parcare.
Cum merge vaccinarea anti Covid în SUA?
Bineînţeles, părerile sunt împărţite, ca în orice societate. Majoritatea cadrelor medicale este vaccinată deja. Faza a doua, vaccinarea persoanelor în vârstă şi a celor cu risc crescut a început. De asemenea, profesorii şi personalul de urgenţă au început să fie vaccinaţi. N-am nicio iluzie că societatea americană ar fi ideală. Uitaţi-vă la ştiri. Aici există probleme sociale grave, rasism, dezbinare, supremaţie albă, discriminare. Dar profesioniştii încearcă să treacă peste toate şi să rămână profesionişti. Încercăm să convingem cât mai mulţi indivizi să se vaccineze şi să respecte regulile. Vaccinarea unui segment larg de populaţie e singura soluţie pentru a ieşi din pandemie.
Ce ne recomandaţi să facem pentru a ne feri de virus?
Prima regulă e să ascultăm de specialişti şi nu de orice sfat de pe internet. Regulile se vor schimba pe parcurs. Deocamdată, masca e importantă, spălatul pe mâini, pastrarea distantei şi vaccinul. Carantina după un potenţial contact şi statul acasă în general. Cei care cred că regulile se aplică doar altora pot avea (şi au avut) surprize neplăcute.
Se încarcă comentariile...
