Dezastrul naval ascuns cu îndârjire de Ceauşescu. Cum au scufundat iranienii o navă românească cu 31 de oameni la bord în războiul din anii '80

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cargoul "Olăneşti", ancorat la Galaţi. Foto: BVAU
Cargoul "Olăneşti", ancorat la Galaţi. Foto: BVAU

Cargoul românesc „Olăneşti“, comandat de căpitanul de lungă cursă Sandu Torcaciu, având un deplasament de 8.750 tdw şi un echipaj de echipaj de 31 de membri, a ajuns victimă colaterală în războiul iraniano-irakian. Nava a fost bombardată de ambele tabere, până la distrugere şi scufundare în portul Khorramshahr, pe malul iranian al fluviului Shatt-el-Arab. Chiar dacă oficial transporta cartoane, se pare că printre ele erau şi ceva arme.

În urmă cu 35 de ani, mai precis pe 7 octombrie 1980, o navă românească de 8.750 tdw, cu 31 de oameni la bord, avea să-şi găsească sfârşitul pe fundul fluviului Shatt-el-Arab (care se formează din confluenţa Tigrului şi Eufratului), ca victimă colaterală a războiului iraniano-irakian.

Situaţia aminteşte izbitor de actualul conflict sirian, dat fiind că taberele musulmane luptau la fel e haotic, fără niciun orizont, provocând pagube colaterale imense şi pierderi colosale de vieţi omeneşti în rândul civililor.

Interesant este că despre acest incident nu s-a vorbit deloc în România acelor ani, cum de altfel nu s-a vorbit aproape deloc nici despre sângerosul război care a secerat aproape un milion de vieţi. Explicaţia este simplă: Nicolae Ceauşescu era în relaţii cordiale cu ambele tabere şi a dat ordin ca războiul iraniano-irakian să nu fie mediatizat pentru a nu risca în niciun fel să-şi supere prietenii.

Un transport banal de lemn, carton şi hârtie (poate şi cu ceva adaos)

În data de 31 iulie 1980, cargoul „Olăneşti“ (pavilion: România, IMO: 7517210, lansat la apă în 1975) a pornit, din portul Galaţi, în ceea ce avea să fie ultima lui cursă, încărcat fiind cu marfă de export pentru Iran.

Potrivit documentelor Căpităniei Galaţi, nava transporta hârtie de ambalaj (422,1 tone), carton duplex (466,4 tone), hârtie de scris (58,2 tone), carton velin (117,3 tone), P.F.L. (1.276,4 mc), saci de hârtie (107,4 tone) şi cherestea de răşinoase (4.773,2 mc), produse de Letea Bacău, Celhart Brăila şi IPL Galaţi.

Cargoul era comandat de căpitanul de lungă cursă Sandu Torcaciu, Mihai Simionescu  fiind ofiţer mecanic I, Mircea Hafiuc – ofiţer  mecanic II, Neculai Sita – ofiţer mecanic II, Petre Urum – şef-mecanic, Gelal Ismail – şef-echipaj.

Încărcătura urma să fie predată unei întreprinderi de comerţ iraniene, în portul Khorramshahr, aflat pe malul iranian al fluviului Shatt-el-Arab (ce desparte Iranul de Irak), însă un ghinion teribil a făcut ca misiunea să nu poată fi dusă până la capăt: între cele două state s-au declanşat ostilităţi militare de o o violenţă deosebită.

Când e să ai ghinion, te prinde războiul oriunde

În dimineaţa zilei de 4 septembrie 1980, „Olăneşti” ajungea în portul Khorramshahr (Iran), fiind acostată în dana 1 a portului, unde, în după amiaza aceleiaşi zile, a intrat la descărcare, care au durat până pe 22 septembrie 1980. Evident, în ciuda tensiunilor dintre Iran şi Irak, în zonă nu se purtau niciun fel de lupte, atmosfera fiind cât se poate de liniştită.

În mod normal, nava ar trebuit să părăsească portul în 22 septembrie, însă ghinionul a făcut ca bucătarul Aurel Nemţişor să sufere, pe 6 septembrie, o rană gravă la un picior, din cauza unui ulcer varicos, aşa că a fost nevoie să fi transportat la un spital din Khorramshahr.

Fiind internat, plecarea către ţară a fost amânată pentru câteva zile. Numai bine cât să înceapă confruntări armate violente irakiano-iraniene, căci exact pe 22 septembrie 1980 irakienii au început bombardamentele de artilerie asupra oraşului şi portului.

Iată cu relatează declanşarea ostilităţilor Bruno Caracaş, şef R.T.G. pe navă (precizăm că declaraţiile sunt extrase din cartea „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române“, scrisă de căpitan comandor dr. Marian Moşneagu, apărută la Constanţa, 2006, Editura „Ex Ponto“, pag. 145 – 178): „În ziua premergătoare bombardării oraşului a apărut primul incident vizibil pe canal. Un ponton cu marfă,remorcat de trei şalupe sub pavilion iranian, a fost atacat de pe malul irakian, fără să-i producă avarii. Marinarii de pe şalupe şi ponton au sărit în apă, iar pontonul şi una dintre şalupe au lovit în pupa babord. În aceeaşi zi, după apusul soarelui, a fost bombardat oraşul, iar nouă ni s-a ordonat de la cheu camuflaj total“.

Blocaţi la cheu, sub tirul ambelor tabere

Începerea războiului (care avea să dureze opt ani şi să se soldeze cu aproape un milion de morţi) a blocat toate activităţile portuare, aşa că „Olăneşti” s-a pomenit captivă într-un port străin, lipsită de apărare în faţa focului încurcişat al celor două tabere.

Evident, pagubele nu au întârziat să apară: pe 2 octombrie 1980, un proiectil incendiar a lovit careul navei, producând avarii în tribord şi la instalaţia electrică de la coş.

„Un proiectil incendiar tras de forţele irakiene, care a lovit coşul navei, a rupt un cablu electric şi a sfărâmat ambalaje, a făcut conducerea navei să ia hotărîrea de a transmite prin postul radio al navei situaţia critică în care ne aflam. În aceeaşi seară, un cargou iranian, fără echipaj, ce era în flăcări, trece purtat de curentul râului pe lângă bordul liber al navei. Echipajul a trecut la posturi, acţionând cu manicile asupra navei incendiate. Menţionez că întreg echipajul a dat dovadă de curaj, ieşind pe punte pentru această acţiune, expunîndu-se riscului de a fi loviţi de gloanţele ce şuierau în jurul lor”. Bruno Caracaş Şeful R.T.G.I pe nava „Olăneşti”

O declaraţie asemănătoare dă şi Petre I, Urum, şeful-mecanic.

Crime de război sub ochii românilor

Echipajul navei româneşti avea să povestească, după repatriere, coşmarul pe care l-a trăit. Relevantă în acest sens este declaraţia lui Dănuţ Gh. Preda, ofiţer R.T.G. II, care aduce în atenţie crimele de război săvârşite de irakieni.

„În altă zi, în port au pătruns trei tancuri irakiene şi un grup, poate o companie, de militari. S-au dat lupte crâncene şi, sub ochii noştri, au fost omorâţi nişte iranieni, chiar atunci când s-au predat. Un grup de vreo 10 iranieni a vrut să atace tancurile şi, trecînd între tancuri şi nava noastră, mascaţi fiind de mărfurile de pe cheu, au tras cu un aruncător de mine (bazuca) două proiectile. Proiectilele nu şi-au atins ţinta, unul căzînd chiar lângă şenila unui tanc, iar altul mai departe de un metru de el, deşi au fost lansate de la distanţa de 20 – 25 metri de tanc. Distanţa de la noi la tanc era de 70 – 100 metri. Proiectilele au căzut aproape de navă, dar nu au produs decît puţină panică şi frică. Iranienii au scăpat cu fuga. Sprea seară, irakienii, după lupte grele, s-au retras, părăsind portul“. Dănuţ Gh. Preda ofiţer R.T.G. II pe nava „Olăneşti”

4 octombrie – începutul sfârşitului

Pe 4 octombrie, cargoul „Olăneşti“ a fost lovit în plin de trei proiectile, care au provocat mai multe găuri în corpul navei şi pagube în careul marinarilor, după cum rezultă din declaraţiile echipajului.

„S-au spart majoritatea hublourilor de la careu, iar peretele de melamină din interior a fost străpuns, tot careul fiind plin de cioburi şi aşchii de lemn. Un alt proiectil a lovit separaţiile din lemn depozitate pe punte între magaziile 2 şi 3. În urma exploziei, o parte din separaţii a fost aruncată în apă. Ultimul proiectil nu l-am putut localiza, dar schijele au lovit faţada şi un grup de schije a pătruns prin hubloul din faţă la salonul comandant, provocând avarii în plafon, iar una dintre schije a pătruns până în cabina ofiţerului 3 maritim”, povesteşte Bruno Caracaş.

„A fost lovită de schije cabina comandantului, un proiectil căzînd între magazia 2 – 3, fără să producă avarii, altul a ricoşat de pe capacul magaziei 4, lovind cabina comandantului, iar altul a lovit falsbordul babord în dreptul careului echipajului, producînd o spărtură de aproximativ un metru diametru, pătrunzînd şi în careul marinari“. Sandu Torcaciu Comandantul navei „Olăneşti”

A doua zi, pe 5 octombrie 1980, cheul din lemn a fost incendiat, iar nava „Olăneşti“ a fost nevoită să se desprindă de la acesta, ridicând scara de acces la bord. În jur se dezlănţuise iadul. O navă sub pavilion chinezesc s-a desprins de la cheu, apoi a fost bombardată de forţele iraniene, a luat foc şi s-a putut vedea cum membrii echipajului îşi căutau salvarea înotând.

„Nava chinezească s-a lăsat să curgă la vale, în voia curentului apei, cu ancorele aproape de suprafaţa apei,îndreptîndu-se spre un cot al fluviului. Cînd a ajuns la cot, a vrut să întoarcă, ori ca să intre pe celălalt braţ al fluviului, în spatele insulei, ori pentru a ajunge cu prova în aval şi pupa în amonte şi astfel să plece spre ieşire. Manevra nu le-a reuşit; cînd erau de-a lungul fluviului, cu prova spre insulă şi pupa spre malul iranian, tunul care se afla pe malul iranian a bombardat nava în castelul comenzii de la pupa. Dintre 45 de membri ai echipajului, am aflat mai tîrziu, au scăpat doar 15. Trei dintre membrii echipajului au rămas răniţi la bord, probabil că au murit în chinuri groaznice şi părăsiţi, iar cei ce au înotat spre malul iranian, cum poate era normal să facă toţi, au fost mitraliaţi pînă la ultimul. Toate acestea se petreceau sub ochii noştri. Dănuţ Gh. Preda ofiţer R.T.G. II pe „Olăneşti”.

Foc, debandadă, atrocităţi, teroare

În scurt timp, focul de pe cheul iranian s-a extins şi a cuprins nu numai bârnele sau pilonii de susţinere ai cheului, ci şi marfa de pe cheu, vagoanele şi remorcile, autostivuitoarele, maşinile, magaziile şi tot ceea ce putea să ardă.

„Nu ştiu cum să descriu mai bine acest peisaj, ca de iad sau ca de film. Săreau capacele de la butoaiele de pe cheu, pocneau cauciucurile vehiculelor, trosneau scîndurile, sfîrîia hîrtia, da hîrtia, care era în suluri mari şi care se spune că ia foc şi arde greu, a ars pînă aproape de miezul sulului. Cădeau acoperişurile magaziilor, se topeau şinele de cale ferată, absolut totul ardea. Pînă a doua zi dimineaţa, pînă la prînz, a mai ars focul pe cheu”, îşi continuă povestirea  Dănuţ Gh. Preda.

La rândul lui, şeful de echipaj Gelal Ismail, istoriseşte atrocităţile la care a fost martor: „Toţi cei care au sărit pe partea iraniană au fost mitraliaţi şi omorîţi în timpul cînd înotau, iar cei care au sărit în partea irakiană au fost salvaţi de trupele irakiene. După aceea, tot iranienii au bombardat trei nave indiene, din care nu au scăpat decât doi sau trei inşi. Pe urmă au urmat şi alte nave la rând, după care, tot iranienii, au tras în noi patru proiectile incendiare de obuziere”.

La un moment dat, mai mulţi iranieni înarmaţi până-n dinţi au somat să fie lăsată scara şi au urcat ameninţând şi motivând că sunt în căutare de combatanţi irakieni.

„I se pune pistolul în ceafă lemnarului de bord Tudor Iancu. Este anunţat comandantul, care ne spune să nu intrăm în contact cu ei. Ni se ordonă să ducem întregul echipaj într-o încăpere. După părerea mea se aflau sub influenţa alcoolului. Întregul echipaj a avut impresia că vor să ne împuşte. În final, au spus că vor să controleze nava ca nu cumva să avem irakieni“. Petre I. Urum mecanic şef

7 octombrie – ultime clipe ale cargoului „Olăneşti”

Pe 7 octombrie 1980, un proiectil a căzut lângă navă. Peste 10 minute, un alt obuz a lovit cargoul în plin şi i-a produs unele avarii. Apoi, asupra navei „Olăneşti” s-a abătut o adevărată ploaie de obuze. Atât iranienii, cât şi irakienii, incendiau şi scufundau în mod intenţionat toate navale din port. Cel puţin aşa rezultă din declaraţiile echipajului de pe „Olăneşti”.

„În jurul orei 13.00 GMT, s-a trecut la incendierea primelor două nave ancorate în faţa noastră. Întîi au incendiat-o prin lovituri de tun pe cea aflată aproape de mijlocul canalului, dar în partea irakiană. Au sărit în apă doi supravieţuitori, care au trecut înot spre nava ancorată paralel cu ei, dar mai aproape de insula irakiană. Cînd au ajuns aproape de ea, aceasta, la rândul ei, a fost incendiată, iar echipajul a sărit în apă, înotînd spre malul insulei irakiene. Erau aproximativ 10 supravieţuitori şi am observat rafale de mitraliere împroşcând apa printre ei“, poveşteşte Bruno Caracaş.

„Un proiectil dinspre Iran a căzut lângă nava noastră, în apă, schijele lui lovind bordul, dar fără daune. Am crezut că-i o greşeală. Aveam, ca şi iugoslavii, în bordul dinspre Iran, tribordul navei, atârnat pe bordaj, drapelul ţării noastre, tricolorul, pentru ca să nu ne confunde, deşi militarii iranieni ştiau prea bine ce-i cu noi şi cine suntem. La vreo 10 – 20 de minute, un proiectil a lovit nava în plin, a pătruns în salonul comandant, distrugînd aici tot, mutînd, da, mutînd peretele despărţitor în cabina ofiţerului III maritim, făcînd şi aici totul praf şi provocînd pagube şi la infirmerie, care era sub aceste două compartimente. S-a produs puţină panică pe navă, puţin cam multă pot spune fără nici o jenă, toată lumea coborînd la puntea marinari să se adăpostească în bordul babord, dinspre Irak”. Dănuţ Gh. Preda

Apreciind că situaţia este fără ieşire, comandantul Sandu Torcaciu a ordonat, la ora 18,00, abandonarea navei şi refugierea marinarilor la adăpost, spre malul irakian. Fiecare membru al echipajului s-a salvat cum a putut, sărind în apă şi înotând spre malul vestic, unde au fost primiţi, fără ostilitate, de combatanţii irakieni.

„Menţionez că nava am părăsit-o în momentul cînd am fost siguri că nu se mai poate face nimic. Întregul echipaj s-a aruncat în apă şi a trecut pe malul irakian. Aceasta am făcut-o conştienţi că, dacă nu trecem pe celălalt mal, vom fi împuşcaţi, aşa cum am văzut petrecîndu-se cu echipajele de la celelalte nave“, avea să declare mecanicul şef Petre I. Urum.

„Am abandonat nava, sărind în apă, oră la care s-a oprit ceasul de la mînă în contact cu apa. Pe malul irakian am ajuns la un punct de comandă, unde ni s-au acordat primele îngrijiri, după care am părăsit zona escortaţi de un soldat. Chiar înainte de a părăsi zona s-au auzit din nou explozii în zona navei. La aproximativ 10 minute după ce am părăsit zona am văzut nava cu suprastructura în flăcări. (…) Tunul care a tras asupra noastră se afla pe poziţie pe teritoriul iranian“. Bruno Caracaş

Marinarii români – absolut miraculos, niciunul nu a murit, deşi majoritatea erau răniţi – au fost duşi la Basra (Irak), iar de acolo au fost transferaţi, în 11 octombrie 1980, în Kuweit. Apoi, în 13 octombrie, au plecat, pe calea aerului, către ţară.

Cargoul „Olăneşti“ şi întreaga încărcătură (s-ar părea că printre cartoane şi cherestea erau şi câteva zeci de tone de armament, însă nu se ştie cine era destinatarul) au fost pierdute pe fundul fluviului care desparte Iranul de Irak.

Securitatea le-a interzis marinarilor să vorbească despre incidente (sub ameninţarea pedepsei cu închisoare pentru trădarea unui secret de stat), aşa că povestea lor a rămas secretă până la căderea regimului Ceauşescu, fiind preluată în câteva volume scrise de o serie de foşti ofiţeri ai marinei comerciale române.

VĂ MAI RECOMANDĂM ŞI

Legendele neştiute ale Dunării. Pe urma poveştii stranii a fecioarelor zidite de vii în malurile fluviului

Legendele Dunării: misterul tunelurilor străvechi care împânzesc Galaţiul şi traversează fluviul către Dobrogea

Galaţi



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite