Istoria uitată a uneia dintre cele mai frumoase străzi din România interbelică, sufocată, acum, de garaje şi beton

Strada Portului din Galaţi este mai degrabă o alee, o fundătură, sau un „apendic” - dacă este să ne luăm după forma acesteia. Deşi are o istorie frumoasă, puţini sunt cei care ştiu de întâmplările petrecute aici în perioada interbelică, drept dovadă că astăzi, zona este sufocată de garaje şi de asfaltul turnat haotic peste piatra cubică a pavajului.

Strada Portului din Galaţi se prelinge de-a lungul cheului Dunării, de la Docuri şi Pescăriile Statului şi până la intersecţia dintre strada Navelor cu Bulevardul Marii Uniri. Astăzi, zona este ştiută mai bine doar de cei care locuiesc în apropiere, sau de cei care frecventează restaurantul construit după evenimentele din decembrie 1989, restaurant care îţi conferă o frumoasă panoramă asupra Dunării şi malului dobrogean.

„Dacă mergi până la capăt pe acest «apendic», «viraţi uşor la dreapta» ar spune GPS-ul autoturismului dacă vii dinspre nord, riscând să ratezi intrarea în goana maşinii. Ai constata stupefiat că, la un moment dat, strada se termină cu... câteva trepte care coboară spre aleile dintre blocurile construite demult, într-o perioadă de început a glorioasei ere ale unui regim politic impus din estul continentului”, ne-a spus Marius Mitrof, consilier superior în cadrul Direcţiei de Cultură Galaţi.

O fundătură muşcată cu elan muncitoresc şi viziune socialistă

În zonă, şi astăzi se văd semnele clare are viziunii socialiste prin sistematizarea din perioada 1953 - 1956 şi 1980, cu câteva clădiri rămase, vreo şapte la număr, care mai amintesc de perioada de glorie nu numai a străzii, ci şi a oraşului Galaţi. „Şi ca şi când nu era de ajuns, gospodarii anilor 2014 - 2015 au turnat şi asfalt peste piatra cubică a pavajului, recurgând practic la o damnatio memoriae a unei străzi care este încărcată de istorie”, a precizat pentru „Adevărul”, Marius Mitrof.

Dar de unde până unde încărcătura istorică a unei străzi asfaltate, cu garaje din beton, un restaurant etajat, construit din sticlă şi beton, cu câteva clădiri cu parfum de epocă, terminată cu o serie de trepte? Ei bine, în perioada interbelică, o sudalmă trasă printre dinţii prăfuiţi ai cărăuşului care tocmai sosise cu braşovenii în schela Galaţilor, prevestea că ceva se întâmplase.

Căruţa grea, încărcată cu mărfuri de tot felul de dincolo de munţi, intrase cu bine printr-una din barierele târgului Galaţi. Uliţele desfundate îi punea la grea încercare atelajul încărcat. Plouase bine cu o zi înainte, iar uliţele deveniseră adevărate capcane adânci, cu lutul bine înmuiat de ploaie. Încercănat de drumul lung, cărăuşului îi zbura mintea la nevastă şi copiii care îl aşteptau
 să se întoarcă acasă cu câştigul de la acest drum. Vederea apei Dunării de la schela Galaţilor îl mai înviorase, ştiind că nu are decât să descarce marfa, să-şi primească paralele de la negustor şi să plece pe malul Dunării de unde să încarce băcăliile de peşte.

„Numai că, după ce a scăpat de marfa grea, o piesă metalică de la căruţă se rupsese, pericolul de a nu mai ajunge la timp fiind iminent. Repararea piesei, sau confecţionarea alteia noi avea să îi diminueze câştigul obţinut, dar fără aceasta nu ar mai putea continua cu cărăuşia. Îi trebuia un «hierar», unul care ştie meşteşugul îmblânzirii fierului. Negustorul gălăţean, de fapt un grec venit în târgul Galaţilor pe la începutul veacului al XIX-lea, cel care achiziţionase braşoveniile aduse, îl linişti pe cărăuş şi îl îndreptă la un «hierar» priceput, pe uliţa apropiată, numită a covacilor adică a fierarilor, aşezaţi, probabil, în număr mai mare pe uliţa aceasta, dându-i şi numele breslei, aşa cum se obişnuia în acea perioadă”, ne-a relatat Marius Mitrof, consilier superior în cadrul Direcţiei de Cultură Galaţi.

Imediat, cărăuşul porni spre fierarul recomandat de către negustor, roţile mari ale căruţei făcând faţă cu greu nămolului vârtos de pe uliţe. Degeaba se pusese dulapi de lemn, material aflat din belşug la malul Dunării, adus de către pricepuţii plutaşi tocmai de pe Bistriţa, căci aceştia putreziseră şi la călcătura roţii se rupeau, ieşind din lutul moale şi împungând ameninţător aerul. Găsit repede atelierul şi pe „hierar”, iar priceputul meşteşugar îi repară piesa şi i-o şi montă la căruţă. Îl costă ceva pe cărăuş, dar suficient de puţin ca să îi mai rămână, în afară de paralele pe care trebuia să le ducă acasă, şi pentru o ţuică la bolta pe care o văzuse, „La răspântie” (denumirea veche a centrului oraşului Galaţi).

„Uliţa Covacilor nu era alta decât uliţa străzii Portului, de fapt a «apendicelui» de astăzi a străzii Portului. Pornea dreaptă din uliţa Braşovenilor, a negustorilor care deţineau prăvălii cu braşovenii, adică cu marfă adusă din Braşov, şi se oprea în dealul înalt al malului Dunării, cotind spre vale unde se întâlnea din nou cu uliţa Braşovenilor şi de unde pornea, mai departe, lungă şi dreaptă uliţa schelei, sau a Portului, cum îi este şi astăzi denumirea. Uliţa Covacilor era, aşadar, unul dintre vadurile care legau schela, portul Galaţilor, cu partea de sus, de pe deal, a târgului”, a mai adăugat Marius Mitrof.

Poate tot pe uliţa Covacilor se aşezase, prin anul 1834, proaspăta familie a lui Paraschiva Papadopol, grecul din Kefalonia, proprietar al unui caic, căsătorit în secret chiar pe caicul aflat, probabil, în drum spre Galaţi, cu o grecoaică, pe nume Vasilichia Moscopol, cu treisprezece ani mai tânără, fugită de acasă după viitorul soţ. Însă despre povestea acestora puteţi citi în ediţia online a cotidianului „Adevărul”, săptămâna viitoare.