Galaţi

articolul anterior articolul urmator

Legăturile ciudate care există între o căruţă şi sănătatea unui om. Dicţionar mistico-medical românesc

1
9 Jun 2016 04:06:22
Autor: Costel Crangan
Nici în zilele noastre căruţele nu se pun pe foc. Iată una care a devenit ghiveci de flori. FOTO C, Crângan
Nici în zilele noastre căruţele nu se pun pe foc. Iată una care a devenit ghiveci de flori. FOTO C, Crângan

Câteva superstiţii foarte interesante care circulă mai ales în Moldova spun că nu trebuie să pui pe foc nicio parte a unei căruţe, niciodată, căci de la fiecare piesă arsă ţi se poate trage o boală gravă, imposibil de vindecat.

Aparent, între sănătatea unui om şi o căruţă nu pot să existe prea multe legături, în afara deja clasicului accident rutier care poate produce daune considerabile atât atelajului, cât şi conducătorului acesteia.

Însă dacă ieşim din tiparul clasic şi ne întoarcem puţin în timp, către folclor, descoperim în credinţele şi superstiţiile poporului un adevărat dicţionar medical aplicat, care stabileşte metodic corelaţia dintre o căruţă şi starea de sănătate a stăpânului ei.

Cel puţin doi folclorişti români reputaţi (ne referim aici la suceveanul Artur Gorovei şi la tecuceanul Tudor Pamfile) au scris în lucrările lor despre aceste credinţe adânc înrădăcinate în mintea românilor de pretutindeni, dar mai cu seamă a celor din zona Moldovei.

Ţepu, punctul cardinal al superstiţiilor despre căruţă

Foarte interesant este că ambii folclorişti (Arthur Gorovei – „Credinţele şi superstiţiile poporul român”, 1914 şi Tudor Pamfile  - „Industria casnică la Români, trecutul şi starea ei de astăzi, contribuţiuni de artă şi tehnică populară”, 1910) au ca punct de referinţă satul gălăţean Ţepu, loc în care există, se pare, cele mai profunde şi mai structurate credinţe legate de influenţa banalului car asupra sănătăţii gospodarului.

Bunăoară, Arthur Gorovei, în lucrarea menţionată (reeditată de Editura Saeculum din Bucureşti, în anul 2012), pomeneşte despre credinţa ţăpenilor că „inima” de la căruţă (piesa din lemn, lungă de 4-6 metri, care asigură legătura dintre osia din faţă şi cea din spate) nu trebuie nicicând arsă de foc, chiar şi dacă s-a frânt.

„De la căruţă să nu pui pe foc inima, că-i rău de inimă, lingoare”, consemnează folcloristul, lucru întărit şi de Tudor Pamfile, dar şi de etnografi mai apropiaţi de zilele noastre, cum ar fi Eugen Holban, care a constatat cerbicia cu care locuitorii satelor gălăţene păstrează piesele unei căruţe stricate chiar şi atunci când este evident că nu mai pot fi folosite.

De altfel, refolosirea căruţelor a rămas la modă şi acum, fie că vorbim despre utilizarea lor ca „mobilier” de curte, fie că ajung exponate de muzeu. 

Bunăoară, pe site-urile specializate în vânzări, un car complet, recondiţionat cu migală, se poate vinde cu circa 1.000 de euro. Iar dacă vi se pare scump, putem să vă spunem că nu e, căci Muzeul Ţăranului din Galaţi a dat (în mod dubios; în esenţă o găinărie din multele găinării din zilele noastre) circa 2.500 de euro pe un o căruţă într-o stare jalnică.


Valoarea unei căruţe a fost mereu controversată. Iată căruţa (aproape penală) cumpărată cu 10.000 de lei, aflată la Muzeul Satului din Galaţi FOTO C. Crângan

În fine, revenind la tema de căpătâi a articolului de faţă, să spunem că din lucrarea lui Tudor Pamfile aflăm că şi spiţele roţii sunt supuse interdicţiei la foc, căci „cine arde spiţele va avea mare durere de dinţi ori de măsele”. Iar şirul de corespondenţe între boală şi piesele căruţie este continuat de Artur Gorovei: „spetezele- coastele; leucile – mânele; posteuca - şelele”.

Profesor de istorie: „E un mod de a ţine oamenii gospodari”

Profesorul de istorie Adrian Toma crede că aceste superstiţii au o origine mult mai profundă de cât ar putea părea la o primă vedere.

„Mulţi ar putea crede că avem de-a face cu un soi de dicţionar de ipohondrie sau cu o reacţie obscurantistă fără explicaţie. Ei bine, nu-i deloc aşa. Carul, căruţa, până şi banală cotigă, reprezintă lucrurile de căpătâi ale unei gospodării. Până în urmă cu un secol, căruţa costa o avere. Era la acelaşi palier al existenţei cu locuinţa, ba chiar uneori era mult mai scumpă”, spune profesorul.

În esenţă, superstiţia este ca un fel de „curs de mecanică arhaică”, dar şi un model de gospodărire eficientă a avutului familiei. Nu arunci ceea ce ar putea să-ţi trebuiască ulterior, nu pui pe foc „matriţa” unei piese de la un car dezmembrat (din varii motive).

„Pe cale de consecinţă, orice piesă a unei căruţe costa o mică avere, iar păstrarea ei avea un dublu rol: fie putea fi folosită la o altă căruţă, fie pentru ca meşterul satului – care nu era, de cele mai multe ori, capabil să construiască un car complet - să poată încropi, după modelul ei, o piesă de schimb cât de cât folositoare”, adaugă profesorul.

„În esenţă, superstiţiile culese de Artur Gorovei nu sunt neapărat despre sănătatea organismului uman (chiar dacă într-un fel converg şi acolo), ci despre sănătate economică. Dacă pui pe foc piesele unei căruţe care, la un loc, costă cât o casă, e evident că trebuie să cumperi alta, deci nu-ţi mai rămân bani pentru a te îngriji de sănătate”, îşi încheie analiza profesorul Adrian Toma.

Vă mai recomandăm şi:

Superstiţii macabre. De ce refuzau doctoriile ţăranii de acum un secol: „Sunt făcute din grăsimea morţilor din spitale. Spurcăciune!”

Ce păţeşti dacă auzi cântecul cucului şi de ce stropesc pomii cu ţuică

Superstiţiile româneşti legate de focul din ceruri. Ce „paratrăsnet“ magic este folosit de secole în satele României 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Dragon
10.06.2016, 12:34:21

Sa nu ramai de caruta ! :))))