Legăturile neştiute cu România ale lui Mazepa, duşmanul ruşilor pe vecie. „Afurisit“ de Biserica Ortodoxă la 300 de ani după moarte

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Hatmanul de cazaci Ivan Mazepa FOTO pictură din secolul al XIX-lea/wikipedia
Hatmanul de cazaci Ivan Mazepa FOTO pictură din secolul al XIX-lea/wikipedia

Cazacul Ivan Stepanovici Mazepa continuă să fie, la 300 de ani de la moarte, sub „afurisenia” Bisericii Ortodoxe. A murit la Varniţa (în Basarabia) şi a fost înmormântat de şase ori pentru că de fiecare dată se găsea cineva să-l dezgroape. Ultimul mormânt cunoscut a fost într-o biserică din Galaţi, pe care comuniştii au demolat-o spectaculos: cu parâmele trase de nişte nave. Mazepa a dat numele a două cartiere centrale ale oraşului de la Dunăre.

Aparent, hatmanul de cazaci Ivan Stepanovici Mazepa (1639-1709) n-ar trebui să aibă nicio legătură cu teritoriile locuite de români. De fapt, aşa a şi fost până aproape de tragicul sfârşit, pe pământ românesc, al comandantului de oşti, pentru ca apoi rămăşiţele lui pământeşti să parcurgă un traseu cu totul bizar, dar legat fundamental de teritoriul ţării noastre.

Mazepa s-a născut într-o familie bogată din localitatea Bila Ţerkva de lângă Kiev (zonă controlată pe atunci de polonezi) şi a fost, încă din tinereţe, atras de cariera militară, dar şi de ideea scoaterii ucrainenilor de sub dominaţia străină. Este considerat, de altfel, părintele ideii de independenţă naţională a Ucrainei, fiind pentru ucraineni cam ceea ce reprezintă Avram Iancu pentru ardeleni.

Aflat la cumpăna a două puteri, i se pare mai eficientă o alianţă cu ruşii decât cu polonezii, aşa că urcă toate treptele ierahiei armatei şi administraţiei ţariste, iar în 1687, la 48 de ani, ajunge hatman al cazacilor zaporojeni (ucraineni), o funcţie care însemna, în fapt, că el era guvernatorul Ucrainei de est, ca provincie supusă puterii ruse.

O vreme, a fost considerat de ruşi un fel erou naţional, căci trupele conduse de el era întotdeauna victorioase în luptele la care lua parte. De altfel, reputaţia războinicilor cazaci i se datorează în bună măsură lui Ivan Mazepa.

Lucrurile aveau însă să cunoască o întorsătură completă la începutul secolului al XVIII-lea, atunci când Ivan Mazepa, ajuns la o vârstă venerabilă pentru acele vremuri (depăşise deja 60 de ani, dar era încî „verde”), se dă de partea puterilor vestice, atras fiind de ideea unei Ucraine independente de Imperiul Ţarist.

Într-o ultimă încercare de a câştiga respectul ruşilor, la 1709 (avea 70 de ani) el s-a aliat cu Carol al XII-lea, regele Suediei şi a declarat război imperiului condus de ţarul Petru cel Mare. Ciocnirea dintre cele două armate s-a produs la Poltava, în iunie 1709, însă în ciuda eroismului cazacilor, ruşii au învins. A contat destul de mult şi faptul că o parte dintre cazaci, momiţi de ruşi cu titluri şi pământuri, şi-au trădat comandantul chiar în ajunul bătăliei şi au trecut de partea armatei ruseşti.

Mazepa şi regele Suediei

Mazepa şi regele Suediei, la Poltava FOTO gravură de epocă/wikipedia

Regele suedez este rănit grav şi a părăsit câmpul de luptă înainte de vreme 9de altfel, avea să fie exilat din propria ţară, nu atât din cauza pierderii luptei, cât din cauza gravelor excese pe care le făcea), iar Mazepa, la rândul lui rănit grav, avea să se refugieze în cetatea Tighina (actualmente pe teritoriul Republicii Moldova), sub protecţia turcilor.

Ţarul Petru cel Mare îl declară, imediat după bătălie, duşman de moarte şi pune pe capul lui o recompensă uriaşă, viu sau mort. Mai mult decât atât, Biserica Ortodoxă Rusă, loială ţarului, îl afuriseşte pe Mazepa, deşi până atunci el fusese considerat aproape un sfânt, după ce finanţase tipărirea a sute de evenghelii traduse în limbile Occidentului şi Orientului.

Ultima, o Evanghelie în arabă, fusese scoasă chiar la tiparniţa domnitorului român Constantin Brâncoveanu, pe banii lui Mazepa.

Cazacul avea să moară doar câteva luni mai târziu, din cauza rănilor, dar şi a vârstei înaintate, sfîrşitul găsindu-l în tabăra sa din apropiere de Tighina, la Varniţa. Interesant este că sursele istorice sunt destul de neclare cu privire la data morţii hatmanului. Unele indică 9 august, altele 22 septembrie, iar altele 2 octombrie (după surse poloneze şi ucrainene), ba chiar şi 18 martie 1710 (după Mihai Kogălniceau).

Lucrurile sunt cumva lămurite de istoricul Paul Păltânea care, în „Istoria oraşului Galaţi”, menţionează: „La mănăstirea Sf. Gheorghe au fost reînhumate, la 18 martie 1710, osemintele hatmanului Mazeppa, după ce mormântul de la Varniţa fusese profanat de turci” .

Profesorul gălăţean Arthur Tuluş (lector universitar doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi) consideră, însă (în lucrarea „Hatmanul Mazeppa în istoria oraşului Galaţi”), că anatema n-ar fi neapărat o solicitare a ţarului, cât o consecinţă firească a faptului că armata ucraineano-suedeză s-a adăpostit de ruşi, după Poltava, în cetatea turcească Tighina.

„Ucrainenii s-au adăpostit cu resturile armatei suedeze la Tighina, mai exact în satul Varniţa, raiaua turcească din Basarabia”, scrie Arthur Tuluş în lucrarea amintită.

Ură şi după 300 de ani

Ecourile aceste contradicţii politico-militare vechi de 300 de ani nu s-au stins nici măcar în prezent, nu de puţine ori izbucnind, la festivităţile de la Poltava, confruntări între taberele pro şi anti Mazepa.

Anual, la Poltava are loc o dublă ceremonie religioasă, de pomenire a zecilor de mii de morţi din coflictul ruso-ucrainean. Dacă pentru ucraineni (începând cu 1991, data câştigării independenţei, adică trei secole mai târziu decât îşi dorea Mazepa) momentul este şi un prilej de cinstire a memoriei hatmanului cazac, pentru ruşi este prilej de damnare a „trădătorului”.

Peste toate se suprapune, evident, şi dorinţa ucrainenilor, aflaţi din nou în conflict deschis cu Rusia, de a-l identifica pe Mazepa ca pe un simbol a luptei pentru independenţă.

Mazepa şi Galaţiul

Povestea (sumară) prezentată mai înainte despre viaţa lui Ivan Stepanovici Mazepa ne arată, aşadar, că eroul ucrainean nu a păşit niciodată prin Galaţi, dându-şi ultima suflare la circa 300 de kilometri mai la est, la Tighina. Şi totuşi, cazacul are legături strânse cu oraşul dunărean.

După moarte, trupul lui Ivan Mazepa este înhumat la Tighina (Bender, după denumirea turcă). S-ar părea că a fost o dublă înhumare, căci prima oară mormântul este profanat şi trupul scos la suprafaţă, fie de către patrioţii ruşi, fie (cel mai probabil) de către jefuitorii de morminte.

Ulterior (sursele istorice oscilează între câteva luni şi un an), Mazepa este dezgropat de cazacii loiali, care încearcă să-i ducă trupul la Ierusalim, acolo unde hatmanul ceruse, cu limbă de moarte, să fie îngropat. Obţin în acest scop şi un firman turcesc, însă călătoria se blochează la Galaţi.

Turcii hotărăsc să nu lase convoiul funerar să meargă mai departe, drept urmare cei care transportau rămăşiţele se înţeleg cu preoţii din Galaţi (contracost, căci se face o donaţie consistentă, constând în câteva mii de galbeni, plus două moşii vaste, cumpărate de cazaci lângă oraş, spre folosinţa mănăstirii) şi îl înhumează pe Mazepa în biserica Sfântul Gheorghe, într-o criptă specială.

image

Biserica Sfântul Gheorghe din Galaţi, la 1922. FOTO arhiva Bibliotecii VA Urechia

Ritualul are o simbolistică anume, căci biserica respectivă, rezidită la 1664 (era ctitorie a lui Ştefan cel Mare), chiar pe malul Dunării, era închinată Ierusalimului, mai precis Sfântului Mormânt, deci pe undeva se îndeplinea dorinţa hatmanului.

Din acest moment (era anul 1710), soarta rămăşiţelor pământeşti ale lui Mazepa devine foarte complicată. Potrivit surselor istorice (Nicolae Iorga – „Istoria Românilor”), biserica/mănăstirea Sfântul Gheorghe a fost prădată de tătari în 1711 (după înfrângerea lui Dimitrie Cantemir la Stănileşti), iar osemintele ar fi fost aruncate de păgâni în Dunăre, după ce au spart şi au jefuit toate criptele din incinta mănăstirii.

„Turcii năvălind şi jefuind Moldova, în anul 1711, au sfărâmat şi mormântul de cărămidă al hatmanului zi au risipit osemintele lui zi i-au spart piatra de mormânt, pe care erau săpate stemele Ucrainei, Poloniei şi a lui proprie. După retragerea turcilor, mormântul fu dres iarăşi, şi până în timpurile lui din urmă se mai vedea înăuntrul bisericii piatra lui de mormânt deşi vătămată în parte” Nicolae Iorga,  „Istoria Românilor”

Se pare că ulterior osemintele ar fi fost adunate, unul câte unul, şi puse din nou în criptă. Acest lucru este confirmat de cele puţin două relatări istorice, aparţinând  călugărul polon Anton Wasniewski şi lui Mihail Kogălniceanu.

„La 1840, preoţii ortodocşi ignorând până şi numele celui care era înmormântat în biserica lor, şi neştiind, că în mormântul acesta se odihnesc rămăşiţele lui Mazeppa, l-au deschis spre a înmormânta pe răposatul boier serdar Dimitrie Dereţchi Basa”, consemnează Kogălniceanu.

Însă osemintele nu şi-au găsit nici după aceea liniştea, fiind mutate, în jurul lui 1850, în curtea bisericii.

„Câţiva ani mai târziu, rudele lui Dereţchi Basa, după ce au deshumat corpul pentru ceremonia de comemorare obişnuită în biserica ortodoxă nu au mai putut reaşeza în vechiul mormânt resturile, ca urmare a unui ordin al guvernatorului Moldovei (apărut tocmai atunci, ce interzicea înhumarea în interiorul bisericilor). Astfel, au fost obligaţi să depună osemintele lui Dereţchi şi osemintele lui Mazeppa într-un nou mormânt săpat în afara bisericii, în dreapta vestibulului”, scrie profesorul gălăţean Arthur Tuluş.

Ultima dispariţie a lui Mazepa

Mai bine de 100 de ani, liniştea rămăşiţelor pământeşti ale lui Mazepa rămân netulburate. Mai precis până în 1962, când autorităţile comuniste decid că este nefiresc să existe două biserici istorice pe malul Dunării, la nici 300 de metri una de alta.

Ca urmare, biserica Sfântul Gheorghe este demolată, ignorându-se fără jenă reglementările care protejau monumentele istorice şi tratatele internaţioanle încheiate de statul român în acest sens.

Iată cum consemnează profesorul Tuluş (folosind mai multe surse istorice) momentul demolării bisericii: „S-a încercat dărâmarea ei prin infiltrarea unor jeturi de apă în temelie, pentru a fisura zidurile. Zidurile rezistând, în noaptea de 29-30 octombrie 1962 distrugerea a început prin tragerea turlelor legate cu un cablu de un remorcher spre faleză abruptă”.

A dat numele unui cartier dintr-o întâmplare

Cu ocazia dărâmării bisericii, rămăşiţele lui Mazepa s-au pierdut. Se pare că osemintele că ar fi rămas sub ruinele bisericii şi s-au amestecat apoi cu molozul atunci când în zonă s-au construit blocuri.
Paradoxal, însă, amintirea lui Mazepa avea să dăinuie, iar cartierele din centru – primele construite de administraţia socialistă la Galaţi – să ia, printr-o întâmplare, numele marelui erou cazac.

„Amintirea lui Mazeppa a persistat printr-o întâmplare, zi anume prin anii 1961- 1963 în această zonă s-a instalat un şantier de construcţii ce avea ca scop construirea de blocuri. Barăcile acestui şantier au fost instalate pe o stradă mică, paralelă cu faleza Dunării. Numele acestei străzi era Mazepa încă din secolul trecut”, consemnează profesorul Arthur Tuluş.

Cu alte cuvinte, colonia de barăci de pe străduţa Mazepa a ajuns să dea numele întregului cartier, în ciuda faptului că mai-marii vremii ar fi vrut să-i spună „Stalin”. Să mai spună cineva că „folclorul” de şantier nu poate influenţa cursul istoriei.

Are chiar şi statuie la Galaţi

Directorului Muzeului de Istorie din Galaţi, Cristian Căldăraru, remarca recent, cu ocazia zilei naţionale a Ucrainei, cum nu se poate mai bine pronunţata amprentă lăsată de hatmanul Mazepa în istoria comunităţii gălăţene.

„În fiecare zi, cel puţin de două sau trei ori, îl pomenim pe Mazepa. Poate că nici ucrainenii nu-l pomenesc zilnic, aşa cum o fac gălăţenii. Acest personaj, devenit şi legendă, a trăit momente esenţiale din istoria Ucrainei”, a spus Căldăraru.

Mai mult decît atât, din 2009, în Parcul Libertăţii, de pe Calea Basarabiei (din Galaţi), hatmanului Mazepa i s-a ridicat un bust. Monumentul a trezit destul de multe controverse, atât în ceea ce priveşte amplasarea, cât şi în ceea ce priveşte exprimarea artistică, însă, în cele din urmă, a intrat în cotidianul urbei.


Vă mai recomandăm şi:

Povestea stranie a mănăstirii gălăţene care a fost înghiţită de pământ într-o clipită. Arheologii n-au mai găsit nicio urmă a ei

Povestea spune că mănăstirea Filimonul a fost înghiţită de pământ acum trei secole, într-o noapte furtunoasă, după ce a fost lovită de mai multe trăsnete. Culmea este că există dovezi istorice care atestă că respectiva aşezare monahală chiar a existat, fiind fondată în urmă cu patru-cinci secole, de călugării greci. Se afla pe un deal din apropierea satului gălăţean Zărneşti, care se numeşte şi acum Piscul Mănăstirii.


Povestea cutremurătoare a bisericii seculare făcute bucăţi de comunişti. Injectată cu tone de apă la fundaţie, a fost trasă în Dunăre cu remorcherele navale

Biserica „Sfântul Gheorghe“ din Galaţi, deşi era veche de peste 300 de ani, a fost dată jos în anul 1962 din cauza ambiţiilor activiştilor de a „curăţa“ malul Dunării de astfel de clădiri „care propagau ideologii greşite“. Sub ruinele ei au fost îngropate şi pierdute vestigii arheologice de o valoare inestimabilă.


Povestea singurei biserici din România în care a slujit ca preot un patriarh al tuturor ortodocşilor. De ce a fost gonit de turci de la Constantinopole

Patriarhul Atanasie Patelarie a slujit timp de 11 ani în biserica mănăstirii Sfântul Nicolae din Galaţi, după ce a fost alungat de turci din Constantinopole. El a fost patriarh în două rânduri. Prima oară a fost arestat şi întemniţat de turci, apoi izgonit, iar a doua oară a renunţat la scaun sub presiunea turcilor şi catolicilor.

Galaţi



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite