Misterele Dunării. În căutarea drumului pe sub apă folosit de piraţi pentru a ascunde în Deltă comorile furate
0Legenda spune că drumul ar avea mult peste 1.000 de ani vechime, însă istoricii spun că nu sunt dovezi că acesta ar fi existat. Totuşi, cercetătorii nu resping categoric legenda rutei secrete a piraţilor, care ar fi traversat Delta de la Sulina şi până la ascunzătorile din apropiere de Pădurea Caraorman.
Orice pescar bătrân din bălţile de Dunăre, începând de la Galaţi şi până la Sulina sau la Chilia, are, la ceas de seară, la un pahar de vorbă, chef de povestit. Astfel, poveştile de altădată se împletesc, ca-ntr-un joc al umbrelor, cu fuioarele de fum ale focului din cioturi de salcie şi bălegar (primul „spray” anti-ţânţari din istoria oamenilor apelor) şi se scufundă în mintea ascultătorilor ca nişte taine fără pereche.
Invariabil, orice poveste pescărească are ingrediente ce ţin de resorturi psihologice cu influenţe sociale evidente: peşti uriaşi (care scot din sărăcie pescarul norocos), domniţe frumoase şi, evident piraţi cu aură de haiduci mioritici, care „fac rost” (inclusiv pentru sărăcime) de comori atât de mari încât îţi taie răsuflarea fie şi numai încercând să faci conversia lor în euro.
Oamenii apelor au un fel al lor, aparte, de a-şi trăi viaţa şi de a povesti trecutul. Căci, deseori, nici nu mai ştii unde se termină adevărul şi unde începe legenda care l-ar face invidios până şi pe Jules Verne.
Arheologii încă îl mai caută
Dacă este să luăm de bună legenda, drumului de piatră ascuns pe sub ape şi smârcuri leagă malul Mării Negre şi malul Dunării, în mai multe locuri, cu cele mai sălbatice locuri ale Deltei Dunării. Nimeni dintre contemporanii noştri n-a văzut însă vreodată acel drum (sau măcar părţi din el), dar foarte mulţi au auzit povestea lui de la „cei bătrâni” sau de la „nişte domni veniţi de la Bucureşti, ca să-l caute”.
Eliodor Sichim, are rădăcini lipoveneşti şi se trage din satul tulcean Nufăru (poarta de intrare în Delta Dunării), însă de mai bine de cinci decenii e gălăţean, căci a fost atras de salariul bun care se dădea la Combinatul Siderurgic.A lăsat lotca şi prostovolul pentru lopata de la cocserie, însă nu-i pare rău. „Dacă rămâneam acolo, eram oale şi ulcele”, spune bătrânul, ajuns acum la venerabila vârstă de 80 de ani.
Atins de nostalgia copilăriei şi tinereţii, merge aproape zilnic la pescuit. Prinde, nu prinde, se cheamă că intră în comuniune cu apă sub zodia căreia s-a născut. Iar, uneori, le povesteşte companionilor despre viaţa lui şi despre legendele comorilor neştiute ale Deltei.
Moş Eliodor (FOTO) n-a încetat niciodată să creadă că misteriosul drum din piatră ascuns de ape există. A auzit de el, când era copil, de la bătrânii satului, care socoteau că piraţii de la Marea Neagră dosiseră, cu ajutorul lui, comori uriaşe prin smârcurile dintre bălţile Isac şi Uzlina sau prin preajma pădurii nebune de la Caraorman.
Ce-i drept, la Nufărul, satul lui natal, sunt condiţii grozave să crezi în astfel de legende, căci acolo au fost descoperite de către arheologi urme din epoca fierului, urmate în timp de vestigii ale epocii romane şi romano-bizantine.
Denumirea istorică a satului Nufaru este Prislava, fiind menţionată în lucrări istorice ca localitatea prin care a trecut cneazul Svitaslav Igorevici al Kievului în drumul său spre Bulgaria.
Extraordinarul istoric Vasile Pîrvan arată, în lucrarea „Începurile vieţii romane la gurile Dunării”, că „la Prislava se aflau clădiri însemnate, cu ziduri foarte puternice, de grosime neobişnuită pentru o întăritură trecătoare şi clădiri antice cu zugrăveli şi mozaicuri pe pereţi”.
Însă Eliodor Sichim n-a auzit de toate acestea, chiar dacă paşii copilăriei l-au purtat deseori printre anticele vestigii din piatră.
„Acuma, eu îi credeam sau nu-i credeam eu pe moşnegi, dar într-o zi – aveam vreo paişpe ani pe atunci - o venit nişte arheologi de la Bucureşti să întrebe de drum. O bătut toate satele din Deltă căutând călăuze care să le arate locurile cele mai tainice dintre bălţi. L-or fi găsit sau nu l-or fi găsit, Dumnezeu ştie. Cică ceva-ceva s-ar fi găsit, dar s-o ţinut secret, că altfel pornea lumea puhoi după comorile piraţilor”, conchide bătrânul.
„Lespezi mari, din piatră, la două palme sub luciul apei”
Moş Eliodor povesteşte despre drumul de piatră de pe sub ape ca şi cum tocmai l-ar fi văzut şi l–ar fi pipăit cu palmele.
Deversoarele din Deltă seamănă foarte bine cu legendarul drum al piraţilor FOTO jurnaldecalatorie.ro
„Da, domnule. Cică piraţii l-au făcut, acuma o mie de ani. Este din lespezi mari, din piatră, la două palme sub luciul apei, printre smârcuri. E lat cât să treacă două care şi merge tocmai de la Sulina până după Caraorman, prin bălţile cele mari. Dacă nu ştii ce-i acolo, zici că-i mlaştină, dar dacă baţi cu pasul drumul şi-l ştii, mergi două zile pe jos pe el. E netedă ca-n palma piatra, iar apa nu trece nicăieri de genunchi”, este convins povestitorul.
Tot el spune că sute de ani de-a rândul drumul a fost urmat de piraţi pentru a-şi ascunde bogăţiile prădate. „Aţi auzit de piratul Ghiorghios? Aăăăă! Păi dacă n-aţi auzit, n-aveţi cum să pricepeţi!”, ne muştruluieşte moşul.
Singurul pirat din România cu atestare istorică
Totuşi, deşi ne-am îndoit, aveam să aflăm că „piratul Ghiorghios” chiar există. De fapt, acesta este singurul pirat recunoscut oficial pe pământul românesc, mormântul lui fiind în cosmopolitul cimitir de la Sulina. Se numea Ghiorghios Kontoguris şi era născut în Kefalonia. Grec, carevasăzică! Ceea ce întăreşte relatările istorice (inclusiv de la Herodot, că mările Mediterană, Neagră, Egee şi Adriatică erau bântuite încă din vechime de piraţii greci.
Mormântul lui Ghiorghios Kontoguris. Sursa foto: Primăria Sulina
Abordând această problemă, istoricul Charles King afirmă, într-o carte dedicată Mării Negre, că: „Pirateria era omniprezentă la începutul epocii moderne, o mare parte din istoria navală a acelei perioade fiind de fapt povestea eforturilor depuse de diferite puteri regionale fie pentru a o combate, fie pentru a o înconjura. Piraţii erau, desigur, atât o povară, cât şi o binecuvântare: o povară atunci când îţi atacau corăbiile, o binecuvântare când puteau fi convinşi să le atace pe ale duşmanilor”.
Revenind la Ghiorghios Kontoguris, să spunem că, potrivit informaţiilor prezentate pe site-ul oraşului Sulina, acesta a murit pe pe 25 martie 1871, chiar de Ziua Internaţională a Greciei.
Pe piatra sa funerară este inscripţionat pentru eternitate simbolul piraţilor: craniul cu două oase încrucişate, iar locul este unul dintre punctele importante de atracţie ale cimitirului-muzeu din Sulina.
Se mai zice că de pe urma lui Kontoguris ar fi rămas – cum altfel? – o mare comoară îngropată printre smârcuri. Se spune că harta este un mesaj secret scris chiar pe piatra acestuia de mormânt.
Pentru a putea să citeşti inscripţia, este nevoie ca la primele ore ale dimineţii, când răsare soarele (şi ce frumos răsare soarele al Sulina!) şi lumina cade pe lespede sub un anumit unghi, trebuie să stropeşti locul cu apă pentru a se vedea scrisul în relief. Mulţi au încercat, nimeni n-a reuşit, poate şi pentru că nu se ştie unghiul razelor şi nici cantitatea de apă ce trebuie pusă. Sau poate pentru că totul n-o fi decât o altă legendă.
Revenind la faptele piratului, iată cum este descris modul de „lucru” al Ghiorghios Kontoguris pe site-ul primăriei dobrogene: „Piratul lega o scândură de coarnele unei vaci, la care atârna două felinare. Vaca mergea la păscut şi legăna felinarele. Comandanţii corăbiilor care se apropiau de coastă credeau că acolo sunt nave ancorate şi se îndreptau spre ţărm. Din nefericire, cădeau în cursă şi eşuau”.
Lucrurile sunt regăsite întocmai cartea „Toate pânzele sus”, care pare să fie inspirată pe alocuri tocmai de poveştile Deltei.
„Nu există dovezi că ar fi, dar...”
Profesorul de istorie Adrian Vâlcu crede că povestea drumului de sub apă are un sâmbure de adevăr, în ciuda faptului că nu au fost găsite (cel puţin deocamdată) dovezi ale existenţei lui.
„Să nu uităm că Dobrogea a fost sub stăpânire romană, iar romanii erau obsedaţi de drumuri. Totuşi, pe actualul teritoriu al Dobrogei se găsesc numeroase vestigii romane, însă niciun drum pe sub apă, aşa cum se găseşte în legendele locale. N-aş respinge însă categoric existenţa lui. Ar putea să existe, căci romanii au încercat mult timp să consolideze o linie de apărare împotriva popoarelor din nordul Mării Negre, care au tot încercat să atace imperiul venind prin smârcurile Deltei. Iar orice linie de apărare presupune şi drumuri”, este de părere Adrian Vâlcu.
Se încarcă comentariile...
