REPORTAJ/ Oanca, satul muribund cu zece oameni şi 30 de câini

În nordul judeţului Galaţi, un sat uitat de lume îşi trăieşte ultima suflare. Lăsaţi fără o legătură cu lumea şi răspândiţi pe trei dealuri şi o vale, zece bătrâni îşi trăiesc ultimele zile la Oanca, fostul sat al chiaburilor. Un singur lucru le tulbură liniştea: scăderea pensiilor!

În România anului 2010 există încă localităţi care se ghidează după aceleaşi reguli ca pe vremea lui Ştefan cel Mare. Un astfel de exemplu este satul Oanca, situat în nordul judeţului Galaţi, acolo unde o mână de bătrâni îşi aşteaptă senini sfârşitul.

„Stăm ca la staţiune"

În stilul pur românesc, bătrânii rămaşi „la vatră" fac haz de singurătatea lor. Niculina Codreanu, o femeie care spune că are şi un apartament în Galaţi spune că se simte la Oanca exact ca la staţiune.

Citeşte şi:

Iaşi: Zmeu, satul femeilor neiubite

„Aici este aer curat, linişte, pensie mică, e foarte bine. Stăm ca la staţiune. Este greu, dar nu avem ce face. Singurul lucru bun este aerul curat. Am o văcuţă, un pui, o găină. Stau singură, nu am pe nimeni. Am o pensie de 600 de lei şi mă mai descurc", povesteşte femeia.

Conform Catincăi Codreanu, cumnata Niculinei, foştii locuitori locuitori ai satului au avut doar două destinaţii: spre oraş sau spre ceruri.

„Am venit aici în Oanca în urmă cu 40 de ani de la Jorăşti. Locuitorii de aici au plecat la oraş sau la cimitir. Copii am, dar au plecat. Doar unul a rămas aici cu mine. Ne-am obişnuit aici. Nu ne este frică. E greu, dar asta e. Tineretul se duce, noi bătrânii rămânem aici. Suntem bolnavi, ce să facem? Copiii şi nepoţii mai vin când îşi aduc aminte. E mai linişte. Am o pensie de 300 de lei, de la CAP", a povestit femeia.

Deşi nu au drumuri sau canalizare, măcar pensionarii se pot bucura de cele mai noi telenovele.

„Avem Digi Tv, în privinţa asta nu am rămas în urmă. Înainte de 89 ne luminam cu lampa cu gaz. Întotdeauna au fost puţini locuitori aici. Înainte erau oameni nebuni aici. Le era sete de avere. Îşi spuneai chiaburi, pentru că aveau mult pământ. Mai suntem în sat 10 babe şi moşi, cu 30 de câini şi cam tot pe atâtea găini", a mai spus, Catinca Codreanu, ajunsă la venerabila vârstă de 70 ani.

Sunt supăraţi pe reducerea pensiilor!

Bătrânii din Oanca sunt supăraţi pe reducerea pensiilor, dar spun că vor trece şi peste asta, cum au trecut ţi peste comunism, şi peste secetă, şi peste foamete.

Interesant, ei calculează totul în produse pentru consum strict. "15% din 600 de lei se face vreo 90 de lei, pe care îi pierd. E mult! Înseamnă vreo 100 de pâini. Nu-mi convine deloc, că am pensie mică, nu sute de milioane ca alţii, dar n-am ce face. Decât să nu mi-o mai de deloc....", spune Catinca Codreanu.

Tanti Cleanta, bunica satului

Cleanta Codreanu are 92 de ani şi toată viaţa şi-a petrecut-o în căsuţa ei de pe deal. Pierdută între vii şi imaşuri comunale, căsuţa pare o poartă spre România anilor '30.

„Combinatul e de vină, toţi au plecat acolo. Înainte erau moşieri mari aici. Fiecare a împărţit la copii averea, dar cu timpul au plecat cu toţii. Am rămas câţiva bătrâni", spune femeia.

Şi acum, după atâta amar de vreme, Cleanta şi-a păstrat lucrurile primite ca zestre de la părinţii săi. Plăpumi, pături, perne şi alte lucruri trebuincioase în casă, toate au locul lor bine stabilit într-un colţ de şifonier.

„Le păstram pentru copii, dar acum cred că o să le dau de pomană", spune bătrânica.

Niciodată nu s-a gândit că ar fi putut să-şi lase casa pentru a pleca la oraş.

„Aici m-am născut, aici am crescut. Aici am bătut vălătucul, aici mor. Postul şi sapa m-au ţinut în viaţă atâta timp", a mai spus femeia.

Colectivizarea i-a distrus

Comunismul a fost cel care a distrus Oanca. Cleanta Codreanu îşi aminteşte că în vremurile bune, înainte de cel de-al doilea război mondial, aşezarea era plină de oameni gospodari.

„Când a venit colectivizarea ne-a fost luat totul. Ne-au spus că nu mai este pământul nostru ci al poporului", spune „bunica" satului.

De altfel, în urma colectivizării, Cleanta a rămas fără boi şi pământ ba, mai mult, având în vedere că era „chiabur", a fost forţată să lucreze pentru stat, pe bani mai puţini:

„Luam patru lei pe zi, pentru că se considera că sunt avută. Aşa au fost vremurile. Măcar nu am murit de foame, cum se moare acum".