Secretele de fabricaţie ale celei mai scumpe beri din România. Cândva era cunoscută şi apreciată în toată Europa

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Reţeta ei a fost adusă la Galaţi de un industriaş austriac de origine evreiască. Acesta a construit  prima fabrică de bere din oraş în anul 1842, manufactura fiind transformată în stabiliment industrial modern de către cehul Josef Ploll. Reţeta a dispărut vreme de peste şapte decenii, fiind readusa la viaţă în 2011 de un gălăţean pasionat de bere.

Deşi este „bătrână” de peste un secol şi jumătate, vestita bere Ploll, care s-a fabricat în România (mai precis la Galaţi)  până în 1947, nu mai trezeşte, în zilele noastre, prea multe amintiri românilor.

Faimoasa „licoare de salon” îşi mai conservă locul de regină a a berilor româneşti doar în mintea câtorva sute, cel mult mii, de supravieţuitori ai acelor vremuri, care au avut ocazia să o deguste. Nu-i mai puţin adevărat că o raportare la prezent este cu atât mai complicată cu cât pe piaţa românească au pătruns în ultimele două decenii – la modul firesc, dacă ne gândim la globalizarea economiei şi consumului - mii de mărci de bere, care mai de care mai elaborată şi mai lăudată.

Doi litri de vin costau cât o bere

Mergând către începuturile berii Ploll prin intemediul volumului „Monografia fabricilor din Galaţi”, scris în anul 1908 de către George Codreanu, descoperim, la paginile 155-160,  că prima fabrică de bere din Galaţi (şi una dintre primele stabilimente industriale de profil din ţară), „Fabrica de bere şi malţ”, a fost fondată la 1842 de un anume Marcu Schein, „moldovenizat” apoi sub numele de Şain.

Că totate informaţiile transmise de George Codreanu au destule „pete albe”, se poate întrezări că amintitul industriaş (iată, totuşi, că Moldova nu era, la jumătatea secolului al XIX-lea, un stat feudal eminamente rural, aşa cum au tot încercat să acrediteze unii istorici) era de origine evreiască, sosit însă la malul Dunării pe filiera austro-ungară.

Fabrica este identificată, la începuturile ei, undeva în zona Vadului Căzărmii, o uliţă abruptă care începea de la strada Român şi cobora către fluviu printre magherniţe de mahala şi apoi şerpuia prin lutăria abruptă, mereu în surpare, până la apă. Acum, pe locul fabricii se află partea sudică a cartierul Mazepa 2.

De-abia după 18 ani, în 1870, fabrica începe să fie cunoscută, după ce este preluată de un berar foarte priceput: cehul Josef Ploll, Acesta avea să aducă reţete şi utilaje (acţionate de abur) din ţara lui natală şi să pună pe picioare una dintre  cele mai de succes mărci de bere din România. Ploll era,  de altfel, considerată „bere de salon”, fiind privită ca o licoare fină, pentru adevăraţii cunoscători.

Actorul Vlad Vasiliu

Actorul Vlad Vasiliu şi berea Ploll renăscută de dragul istoriei FOTO Costel Crângan

În scurt timp, fabrica din Galaţi ajunge să se lupte pentru supremaţie cu deja celebra „Oppler” din Bucureşti, iar din 1887, sub managementului lui Ştefan Petrina (ginerele lui Ploll) instalaţiile sunt aduse la un standard de vârf pentru acele vremuri.

Ştefan Petrina (care era şcolit în fabricarea berii în Bohemia) avea să conducă fabrica peste două decenii, timp în care berea s-a impus pe piaţa românească şi a ajuns să fie exportată şi în ţările din Balcani, dar şi în Europa Centrală, în ciuda faptului că avea un preţ destul de piperat.

În lucrarea „Istoria trudită a fabricilor uitate” (apărută la Galaţi în anul 2008), istoricul Tudose Tatu  consemnează, citând documente din Arhivele Statului, că un litru de vin se comercializa pe atunci cu 30-40 de bani, în vreme ce la bere doar taxele se duceau la 25-30 de bani pe litru, ceea ce făcea berea să coste cam dublu faţă de vin. De altfel, sursele scrise indică faptul că Ploll ajunsese, la sfârşitul secolului al XIX-lea, cea mai scumpă bere românească.

Cum se făcea berea Ploll

Potrivit volumului menţionat, în anul 1908, doctorul N. Stavrescu întocmeşte, la comanda primăriei, un „raport de hygienă al oraşului Galaţi pe anul 1907”, document din care răzbat către public detalii foarte interesante despre organizarea fabricii Ploll şi despre fluxul de producţie a berii.

Încă din preambului raportului, aflăm că că malul Dunării aluneca în fluviu încă din acea vreme (deci problemele actuale cu stabilitatea terenului la Galaţi sunt mult mai vechi decât se credea).

Apoi, pe fondul problemei medicul critică o serie de detalii legate de canalizarea cam proastă şi de faptul că nu toate cazanele de fierberea băuturii avea capace, fapt pentru care în fiertură mai cădeu muşte, şoareci şi alte vietăţi, însă detaliile tehnologice sunt cele care atrag atenţia în mod deosebit.

Se pare că fabrica avea magazii mari, în care încăpeau peste 150 de tone de orz (ca stoc permanent, având în vedere că Ploll făcea pe atunci peste un milion de litri de bere pe an, pe care o îmbutelia la butoaie, dar şi la sticle), iar de acolo materia primă ajungea în două bazine mari de cam opt tone fiecare, unde orzul stătea trei zile la înmuiat. Apa era schimbată de două ori pe zi.

„De acolo, materia primă era dusă în trei hale mari, unde se întindea într-un strat uniform pentru a încolţi. Apoi, orzul încolţit era dus într-o clădire de uscare, fiind aşezat pe nişte site foarte mari prin care se pompa aer cald. Interesant este că operaţiunea începea cu aer la 14 grade Celsius, după care la fiecare jumătate de oră se urca temperatura cu câte 4-5 grade, până se ajungea la 56 de grade Celsius”, scrie istoricul Tudose Tatu, pe baza raportului doctorului Stavrescu.

În acest punct, materia primă practic se prăjea şi căpăta denumirea de „slată”. De aici, ajungea într-o altă hală, unde un alt utilaj curăţa boabele de colţi (mugurii de germinaţie) şi de praf, apoi „slata” se lăsa să se odihnească circa 60 de zile, aceasta fiind, se pare marele secret al calităţii berii.

După aceea, orzul era măcinat (utilajele erau marca „Nowak&Jahn” şi erau aduse de la Praga, capitala europeană a berii pe atunci), iar produsul sfărâmat grosier era apoi livrat la linia de fabricaţie a berii.

Bijuteria tehnologică a liniei era cazanul sferic de 5,5 tone, urmat de un amestecător de 11 tone şi de „appleiterungsbatterie”. Nu este foarte clar ce era această din urmă instalaţie (este posibil ca doctorul să fi scris greşit termenul), însă din context rezultă că ar fi un fel de decantor cu filtre.

Materia primă era fiartă în cazanul sferic de trei ori, apoi era amestecată cu hamei, după care se mai fierbea circa două ore, apoi se făcea limpezirea şi filtrarea şi, în cele din urmă, răcirea, căci era foarte important ca produsul să ajungă rapid la temperatura de fermentare. Cel puţin aşa consemnează medicul Stavrescu în raportul său.

Instalaţia de răcire este descrisă ca un cilindru uriaş, cu numeroase alveole, peste care se prelingea berea (dispersată printr-un fel de sită) şi îşi scădea temperatura la nivelul celei ambientale. Sala de fermentare avea 10 căzi din lemn mari de câte 2.500 de litri, în care berea se desăvârşea, căpătând tărie alcoolică şi aciditate.

„Din sala de fermentaţie, lichidul era dus prin nişte conducte în pivniţele fabricii (care erau pe două niveluri), acolo unde existau utilajele de filtrare, dar şi sute de butoaie din lemn (cu capacitatea de 2.500 de litri fiecare), precum şi gheţăria, facilitate absolut necesară unei fabrici performante”, continuă descrierea fabricii.

La capătul fluxului de producţie era sala de îmbuteliere, care se făcea în sticle de un litru sau în butoaie de 100 şi 200 de litri. Fabrica avea în oraş mai multe cârciumi proprii, dar şi un serviciu de livrare, care folosea o duzină de perechi de cai (24 de animale), o duzină de perechi de boi şi două duzini de care mari, cabriolete şi trăsuri.

Şeful producţiei era un ceh pe nume Nowacek (adus special din Bohemia), care avea la dispoziţie, pentru a pune în mişcare totul, două motoare cu abur – unul de 12 şi altul de 8 cai (motoare foarte puternice pentru acele vremuri) – precum şi în jur de 30 de angajaţi, dintre care mai mult de o treime erau meşteri germani şi cehi.

Cu taxa pe bere se ţineau şcolile oraşului

Cu toate că, aşa cum arătam mai înainte, taxele pe bere erau foarte mari  (în fapt, erau la acelaşi nivel cu cele la tutun), banii nu se duceau într-un sac fără fund, ca-n zilele noastre. Taxa de 10 bani pe litru, percepută pe la 1860 de către eforia (primăria) Galaţiului era destinată explicit pentru întreţinerea a două şcoli publice, din cele patru care existau în oraş pe atunci.

ploll

Însă nu trebuie să cădem în capcana că autorităţile de atunci erau chiar aşa de pricepute şi de cinstite. Spre exemplu, într-o scrisoare adresată primăriei, în 1901, patronul fabricii Ploll afirma că a plătit comunei suma de 37.000 de lei (o sumă foarte mare la acea vreme) pentru ca administraţia publică să pietruiască strada Vadul Căzărmii – unde afla fabrica, alături de care exista o grădină de vară unde veneau zilnic sute, dacă nu mii, de muşterii – însă lucrarea se făcuse atât de prost încât n-a ţinut decât câteva luni.

În acelaşi an (1901) izbucneşte şi un scandal naţional al berii, după ce fabrica din Galaţi beneficiază de o o scădere a taxei locale de la 20 de bani la 15 bani pe hectolitru, ceea ce-i face pe patronii celebrei fabrici Bragadiru să protesteze, căci berea lor era taxată pe mai departe tot cu 20 de bani.

Doar prilej de aduceri aminte la sărbători

Berea Ploll a ieşit aproape definitiv din memoria publicului românesc, deşi era în mare vogă la un moment dat, după ce puterea bolşevică instalată ăn România după Al Doilea Război Mondial, a naţionalizat fabrica şi a oprit producţia.  De altfel, fabrica a căzut în ruină şi, pe la 1952 a fost demolată, iar în locul ei a rămas un maidan pe care, ulterior s-au construit blocuri.

Însă istoria berii Ploll  nu a dispărut definitiv. În urmă cu câţiva ani, inimosul inginer Vasile Joantă, managerul fabricii de bere Martens din Galaţi a decis să încerce să fabrice din nou celebra licoare. Evident, nu pentru profit, ci pentru că foarte mulţii lui prieteni din zona culturală a oraşului l-au rugat să ajute la aducerea aminte a vremurile de altădată.

De atunci, berea Ploll, fabricată în cantităţi limitate, artizanal,  apare în faţa publicului la rarele manifestări privin trecutul Galaţiului, după care se retrage liniştită în lumea ei veche, cu parfum de muzeu, despre care contemporanii ştiu, cu fiecare zi, tot mai puţine.


Vă mai recomandăm şi:

Povestea fabricii româneşti ale cărei paste erau căutate în toată Europa. Cum a dispărut unul dintre cele mai mari branduri ale ţării

Cum au ruinat interesele politice un brand comunist - Pescogal, cea mai mare fabrică de conserve de peşte din România

Povestea singurei fabrici româneşti de nasturi de lux făcuţi din nucile unui palmier care creşte în Mexic

Galaţi



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite