Timiditatea, un chin pentru cei mici. Pedepsele şi compararea cu alţi copii amplifică această problemă

Timiditatea copilui se manifestă şi la şcoală. foto: Adevărul

Timiditatea este moştenită, învăţată sau pur şi simplu o trăsătură de personalitate? Sunt întrebări la care specialiştii caută răspunsuri. Cert este că timiditatea copiilor este o problemă care preocupă cu adevărat părinţii. Ei se tem de implicaţiile pe care le are asupra evoluţiei celor mici.

Specialiştii au stabilit că timiditatea apare pe un teren predispozant, dar şi faptul că este dezvoltată de un mediu favorizant. Nu este o situaţie care apare rar în rândul celor mici dacă ne raportăm la studii. Acestea arată că aproximativ 15% dintre copii suferă, într-un procent mai mic sau mai mare, de timiditate.

„Timiditatea e un caracter, fiind mai des întâlnită în perioada preşcolară şi şcolară, clasele I-IV. Aceasta este, de fapt, o teamă - de a vorbi sau de a da chiar „bună ziua”. De asemenea, reprezintă o barieră în realizările şcolare şi profesionale ale copilului. Asta nu înseamnă că micuţul e încăpăţânat, pur şi simplu el nu se simte bine într-un anumit mediu, pentru că nu cunoaşte, nu e obişnuit”, ne-a declarat Carmen Rusu. Altfel spus, un copil timid este o persoană cu o emotivitate crescută în situaţii de interacţiune socială.

Semnele timidităţii

Semnele timidităţii sunt vizibile în primul rând fizic. Organismul reacţionează prin înroşirea pielii, accelerarea pulsului sau transpiraţie. De cele mai multe ori evită contactul visual direct cu persoanele străine şi are dificultăţi atunci când se exprimă în public. Emoţional, copilul trăieşte o stare de tensiune.

„Unul dintre semne este faptul că micuţul se ascunde în spatele adultului. Dacă este lăsat câteva minute să se obişnuiască cu mediul, el poate fi capabil să interacţioneze. O altă problemă des întâlnită este refuzul acestuia de a merge la şcoală sau la grădiniţă. E de preferat ca părintele să îl pregătească înainte: să îi spună că va rămâne doar cu copii, că va învăţa lucruri noi şi aşa mai departe. La fel de des întâlnit este refuzul acestuia de a vorbi în prezenţa străinilor. El are nevoie de timp pentru a se obişnui cu aceste persoane, apoi prinde curaj. De asemenea, copilul timid poate să aleagă să se joace singur. Părintele trebuie să se îngrijoreze atunci când acesta refuză să stea în preajma celorlalţi copii de vârsta lui”, explică psihologul Carmen Rusu. În fond, toate aceste temeri sunt normale, deoarece copilul exploatează mediul înconjurător. Părintele are responsabilitatea de a-i explica cu mult calm că nu i se întâmplă nimic. Dacă nu reuşeşte să treacă peste această etapă, trebuie apelat la un specialist.

Se poate preveni timiditatea?

Multă atenţie din partea părinţilor ar putea avea succes în prevenirea timidităţii. Sunt câteva greşeli pe care părinţii ar trebui să le evite:

• Nu trebuie pedepsiţi. Pedepsele nu fac decât să strice relaţia cu cei mici, care nu se mai simt liberi.
• Nu trebuie comparat cu alţi copii. E o presiune prea mare iar riscul de a greşi este mai mare
• Nu trebuie obligaţi să facă anumite lucruri pe care el nu se simte pregătit să le facă

Sunt anumite lucruri pe care părinţii le-ar putea face şi care ar îmbunătăţi starea de spirit a celui mic. Conform psihologului Carmen Rusu, „adultul trebuie să îi ofere micuţului oportunităţi – să meargă împreună în parc, să invite copii acasă, să fie lăsat să se descurce singur în situaţii ezitante şi să fie asigurat că are tot sprijinul său. E binevenită încurajarea participării acestuia la competiţii sportive, şcolare sau spectacole. Nu trebuie repezit, grăbit sau certat, pentru că va fi mai rău. Mulţi plâng atunci când merg la grădiniţă. Trebuie lăsat să se obişnuiască cu ceilalţi şi, fără să fie atent, mama sau tatăl să plece, fără să-i spună „Pa, am plecat!”. De asemenea, recomand ca 15 minute pe zi să fie dedicate discuţiilor între părinte şi copil şi să vorbească despre cum se simte, ce îi place sau ce nevoi are. E necesară dezvoltarea unei relaţii de încredere, grijă şi dragoste cu copilul”.