VIDEO FOTO Poveştile celui mai rău famat cartier marinăresc din România, în care crimele şi violurile se ţineau lanţ

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cartierul Bădălan la 1897. FOTO Paul Menu (colecţia Bibliotecii VA Urechia)
Cartierul Bădălan la 1897. FOTO Paul Menu (colecţia Bibliotecii VA Urechia)

Mărturiile călătorilor străini şi ale istoricilor zugrăvesc cartierul Bădălan din oraşul Galaţi ca fiind un loc unde se întâlneau toate categoriile societăţii. La sfârşitul secolului al XIX-lea, o treime din populaţia cartierului avea sifilis, tratamentul medical al bolnavilor fiind o problemă ce a declanşat chiar şi o serie de conflicte diplomatice.

Un amestec ciudat de civilizaţii şi de moravuri, la graniţa dintre Occident şi Orient. Aşa descriau străinii oraşul Galaţi la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar relatările ulterioare nu schimbă decât rareori tonalitatea, insistând obsendant pe confluenţa şocantă dintre sărăcia extremă şi luxul orbitor. 

Fără îndoială, Galaţiul era, la intersecţia celor două secole, unul dintre motoarele comerciale ale României, însă era şi protectorul unei lumi bizare, care parcă încă nu se hotărâse dacă să iasă sau nu din Evul Mediu pentru a intra în epoca modernă.

Din fericire, parfumul sfârşitului de secol XIX şi al primei jumătăţi a secolului al XX-lea poate fi destul de uşor reconstuit. S-au păstrat sute de mărturii scrise, un noian de fotografii şi chiar filmări spectaculoase despre oraşul dunărean, iar toţi istoricii sunt de acord că locul în care se vedeau, şi încă se mai văd, oricât ar părea de surprinzător, cel mai bine contrastele la care ne referim era şi este cartierul Bădălan.

Cunoscut în zilele noastre ca „Valea Oraşului“, cartierul amintit a părut mereu un soi de experiment social inedit, în care un savant nebun a adunat laolaltă lucruri care, de regulă, n-au ce căuta împreună: puritanism şi deşănţare, lux şi sărăcie, palate şi bordeie, prinţi şi cerşetori, fericire şi disperare.

În materialul de faţă ne propunem  să surprindem câteva dintre poveştile fabuloase ale Portului Galaţiului, incluzând aici mahalaua Bădălan, cel mai rău-famat cartier marinăresc din România.

Prinţi şi cerşetori

La începutul secolului al XX-lea, Portul Galaţi era, de departe, cel mai important nod comercial al României. Ascensiunea lui se conturase, de fapt, cam de pe la 1870, după cum notează consulul Franţei în oraş, urbea avea pe atunci nu mai puţin de 16 consulate: „Portul Galaţi a devenit antreprenorul general al cerealelor pe care Moldova le exportă pe Dunăre şi Marea Neagră în Anglia, Franţa şi Italia“ (n.r. – citat din lucrarea lui Ştefan Zeleti „Burghezia română, originea şi rolul ei istoric“, publicată în 1925).

Acelaşi Ştefan Zeletin notează că „în procesul de naştere a Românei moderne trebuie să se deosebească două mari curente: unul zgomotos dar superficial, anume al ideilor liberale care pleacă de la Paris spre Bucureşti şi Iaşi; altul tăcut dar adânc, care pleacă de la Londra spre Galaţi şi Brăila: e curentul economiei capitaliste engleze“.

Însă dincolo de izbucnirea asta de prosperitate, care aduce la Galaţi, în zona portului, consulii celor mai mari naţiuni europene, cele mai mari case de comerţ ale lumii, dar şi o mulţime de aristocraţi dornici de aventură, realiatea dură este că în imediata apropiere a palatelor impunătoare se putea descoperi o lume total diferită, realmente tulburătoare: Bădălanul magherniţelor, acolo unde trăiau, de-a valma, salahorii portului, meseriaşii şantierelor navale, marinarii în tranzit şi lumea interlopă a oraşului.

Surprinzător este că amintitul cartier nu era locuit în majoritatea de români (aşa cum lesne s-ar putea crede), ci era populat în mare parte, în proporţie de 60% potrivit recensământului de la 1912, de oameni veniţi din toate colţurile lumii şi aciuaţi aici, în special ruşi, greci, bulgari, turci şi polonezi.

La numai două-trei sute de metri distanţă, în zona cosmopolită Braşoveni-Boyle-Domnească parcă era altă lume, căci aici stăteau comunităţile bogate de negustori şi de nobili englezi, francezi, elveţieni, germani, austrieci, evrei, armeni, olandezi şi italieni.

Însă în Bădălan, cartierul aflat în partea nord-estică a portului, bogăţia era doar un vis. Dincolo de sărăcie, zona era, potrivit mărturiilor istorice, şi un adevărat focar de infecţie. Casele construite din pământ, acoperite cu stuf, păreau aruncate de-a valma peste grindurile unei mlaştini plină de ţânţari, de gunoaie şi de şobolani.

„Bad line” sau „badana”?

Multă vreme, s-a crezut că denumirea de Bădălan a cartierului ar fi de origine engleză şi că ar veni de la „bad line“ (linia răului). Ce-i drept, o serie de ofiţeri de marină englezi au notat în jurnalele lor cuvinte nu tocmai măgulitoare despre cartier, care la începutul secolului al XX-lea era descris ca „un loc rău famat, plin de prostituate ieftine, de criminali căutaţi în toată lumea, de hoţi de buzunare şi de cârciumi murdare“, cum apare şi în jurnalul locotenentului englez John Sturridge – 1902.

Nu că mai înainte de acest moment lucrurile ar fi stat mai bine. „Este imposibil să ne imaginăm reaua credinţa care domină în comerţul din Galatz. Negustorii vând cu măsuri publice false, fără ca opinia publică să fie revoltată de acest exces de îndrăzneală.

Cauza unei astfel de corupţii se datorează, în principal, lipsei de moralitate în rândul străinilor şi protecţiei pe care o primesc de la consulii lor, care, cu ajutorul lor scapă de cele mai sălbatice infracţiuni, chiar şi de crimă“, scrie Xavier Hommaire de Hell în cartea „Călătorie în Turcia şi în Persia executată la ordinul guvernului francez în anii 1846, 1847 şi 1848“, Editura P. Bertrand - Paris 1854. Şi totuşi, revenind la denumirea cartierului, oricât de sonoră ar fi explicaţia cu iz anglofon, adevărul este altul.

„Denumirea vine de la un sat vechi în care trăiau ceea ce am putea numi în zilele noastre fabricanţi de perii. De fapt, numele este de origine turcească şi vine de la badana sau bidinea. În respectiva aşezare se făceau bidinele din papură, folosite la văruitul caselor, care apoi era vândute în târgul Galaţilor“, ne explică istoricul gălăţean Tudose Tatu.

Desigur, papură era din belşug în zonă, căci balta Brateşului avea vreo 15.000 de hectare, până să fie desecată de comunişti, în 1965, întinzându-se între Galaţi şi Prut, de la Dunăre şi până la peste 50 de kilometri spre nord.

Uliţele cu felinar roşu, focare de sifilis

Chiar dacă inventarele făcute de administraţia Galaţiului arătau că Portul şi Bădălanul era raiul cârciumarilor, un recensământ de la 1912 consemna că oraşul avea 71.641 locuitori şi 118 cârciumi, marea lor majoritate în „oraşul de jos“, de fapt bordelurile – multe dintre ele „afiliate“ la cârciumi – duceau greul în zona „serviciilor“. Erau uliţe întregi în zona actualelor străzi Griviţei, Tăuni, Ghecet sau Sindicatelor cu „felinar roşu“, care aduceau buluc de marinari străini cu portofelele doldora.

Cartierul Bădălan din Galaţi FOTO Arhiva Bibliotecii VA Urechia

Cartierul Bădălan la 1912. FOTO colecţia Bibliotecii VA Urechia

Există o mulţime de mărturii în acest sens, iar istoricul gălăţean Marius Mitrof ne ajută, prin intermediul unor vechi jurnale aflate în posesia Bibliotecii „V.A. Urechia“,  să pătrundem în atmosfera uneia dintre aceste taverne, amplasată în valea oraşului, unde după lăsarea întunericului se înfiripa paradisul prostituatelor şi al „apaşilor“ (n.r. – aşa erau numiţi locuitorii cartierului Bădălan în presa vremii).

„Firma acestui local deşi nu promitea nimic senzaţional, avea un nume tiribombic. După ce coborai câteva trepte murdare şi şubrede, pătrundeai într-o semiobscuritate, îngroşată de fumul ţigărilor proaste, îmbâcsită cu miros de alcool, parfumuri ieftine ale vestalelor acestui templu şi mai ales de sudoare. În  perioada anilor 1932-1933, printre interlopii oraşului de la malul Dunării se afla Jean, zis Jenică, zis Brumell şi încă vreo duzină de alte porecle, dintre care cea mai cunoscută rămâne Adonis“, povesteşte Marius Mitrof.

„Pentru că bărbaţii nu erau atât de mulţi, femei cu femei se strângeau, înlănţuite într-un singur corp, şi în spasmul dansului, făceau o scenă mimată a discipolelor poetei Sapho. Se pare că singurele momente de reculegere sufletească le găseau în timpul dansului, în pauzele în care Adonis nu le vindea cu ora marinarilor beţi“, continuă relatarea.

Însă acesta este doar o faţă a lumii bordelurilor din cel mai rău famat cartier marinăresc românesc. O altă faţă este cea a molimelor, o problemă veche de altfel. Istoricul Paul Păltănea, în volumul „Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918“ (Editura Partener – 2008) scrie: „Constatându-se că printre bolnavii internaţi în spitalul Epitropiei, bolile venerice reprezentau un procent ce varia între 25 şi 34%, domnitorul Grigore Al. Ghica hotărăşte, în 1855, deschiderea la Galaţi a unui spital de boli venerice cu 30 de paturi“.

Acelaşi autor consemnează că a existat chiar şi un scandal al costurilor de spitalizare a marinarilor străini bolnavi de sifilis, evaluate la 10-12 franci pe zi, drept pentru care, la 19 noiembrie 1856, cei 12 consuli din oraş fac o scrisoare comună către domnitorul Moldovei şi cer tratament gratuit pentru marinarii străini. Solicitarea se aprobă, însă se stabileşte ca fiecărui vas care va ancora la Galaţi să-i fie pusă o taxă de întreţinere a spitalului, lucru care provoacă iarăşi nemulţumirea companiilor de navigaţie. În cele din urmă, conflictul se stinge prin „plata de către consulate a unui abonament pentru două paturi, în sumă de 700 de franci anual, care să găzduiască la nevoie marinarii bolnavi“.

Cartierul Bădălan din Galaţi FOTO Arhiva Bibliotecii VA Urechia

Cartierul Badalan la 1901. Carte poştală din colecţia Bibliotecii VA Urechia

Mihail Kogălniceanu, vizitând oraşul în 24 septembrie 1860, „constată că boala sifilitică se întinde tot mai mult mai ales în populaţia de jos a Galaţilor“, drept pentru care cere extinderea spitalului, ceea ce se şi întâmplă, în mai multe etape, între 1860 şi 1890. Evident, problema este prezentată ca un flagel chiar şi în rapoartele de sănătate publică din perioada interbelică, mai ales din cauza promiscuităţii din zona Bădălan. Cumva cinic, în vecinătatea lupanarelor se afla şi încă se mai află, una dintre cele mai luminate lăcaşuri ale ortodoxiei din sudul Moldovei – Mănăstirea Metoc – cea care înfiinţase, la 1832, prima şcoală publică în limba română din oraş. ;

Locul unde aveau loc cinci-şase crime pe an

Fără îndoială, un loc foarte important al Galaţiului de sfîrşit de secol al XIX-lea şi început de secol al XX-lea era strada Dogăriei. Aflată la limita dintre mizeria Bădălanului şi luxul părţii de sus a oraşului, ce gravita în jurul străzii Domneşti, uliţa Dogăriei era ca o zonă-tampon într-un teatru de război.

Până la 1900, clădirile de la stradă erau ocupate îndeobşte de cârciumi şi de ateliere diverse. Erau făbricuţe de doage şi butoaie, de aici şi denumirea, fierării, dulgherii, ateliere de împletit sfori, ţesătorii, tăbăcării, curelării, dar şi o sumedenie de făbricuţe de ulei, de dulciuri, brutării, măcelării şi multe altele. Marinarii navelor acostate în port găseau aici de toate, fie că era vorba despre nevoile personale, ale navelor sau de încărcături comerciale.

De altfel, după 1900 aveau să apară şi să se dezvolte în zonă câteva stabilimente industriale foarte importante, cum ar fi fabrica de paste făinoase Josiek (una dintre cele mai mari din Europa la acea vreme), fabrica de ulei Etna şi laminorul Titan.

Însă în vreme ce progresul industrial îi lăsa pe unii cu gura căscată, la doar câţiva paşi distanţă traiul primitiv făcea ravagii. Crimele şocante, violurile şi tâlhăriile erau la ordinea zilei. Spre exemplu, la 30 octombrie 1936, celebrul criminal în serie Andrei Berilă ucidea aici familia brutarul Mandanitis şi pe toţi cei aflaţi în casă. Şase morţi. Cu 34 ani mai devreme, un cârciumar nebun de gelozie ucisese, la doar patru case distanţă, 11 oameni, printre care şi şase copii. Iar crimele solitare au fost cu duiumul, măcar cinci-şase pe an, în mahalaua care, ca infracţionalitate, bate de departe Brăiliţa lui Codin.

Cartierul Bădălan din Galaţi FOTO Arhiva Bibliotecii VA Urechia

Casa, acum demolată, în care se presupuse că vestitul criminal în serie Berilă a ucis FOTO C Crângan

Şi pentru ca tabloul să fie complet, trebuie să spunem că în Bădălan a locuit câţiva ani unul dintre cei mai mari călăi comunişti din România: Georghe Gheorghiu-Dej. Casa acestuia, moştenire de la socri, nu mai există, dar parfumul acelor vremuri încă dăinuie, căci multe dintre străzile Bădălanului arată tot ca acum un secol: înguste, pietruite, murdare şi mărginite de case jerpelite.

Vadurile gârlei şi inundaţiile veneţiene

Un aspect oarecum neglijat de istorici este legat de motivul pentru care legăturile stradale dintre oraşul cosmopolit şi mahalaua insalubră se numeau „vaduri“, iar dintre ele, încă mai există, parţial vadurile Negroponte, Bacalbaşa şi Cărăbuş.

Acestea au intrat în memoria colectivă din zilele noastre ca fiind nişte pasaje pietonale înguste ce coboară dinspre centru către strada Dogăriei, însă acum mai bine de o sută de ani erau cu totul altceva:  nişte zone puţin adânci, de trecere facilă a apei. Mai precis, în prelungirea lor erau o serie de uliţe care traversau mahalaua Bădălan către răsărit, iar amintitele uliţe era puţinele zone uscate pe unde se putea trece gârla, transformată uneori fie în mlaştina puturoasă, fie în baltă adâncă, ce despica în două, pe axa nord-sud, cartierul.

Cartierul Bădălan din Galaţi FOTO Arhiva Bibliotecii VA Urechia

Vadul Negroponti, în zilele nosatre FOTO C Crângan

Gârla se scurgea dinspre lacul Brateş, care aduna toate revărsările Siretului, Chinejei şi Covurluiului, către Dunăre, iar faptul că oamenii s-au aşezat în drumul ei nu a impiedicat-o să-şi iasă, când şi când, din matcă şi să transforme totul, în „complicitate“ cu Dunărea, într-o uriaşă întindere de apă.

Oarecum previzibil, indundaţiile au fost mai mereu o mare problemă pentru zona joasă a oraşului. Primele imagini de la un astfel de eveniment le avem tocmai din 1897, de la francezul Paul Menu, angajat al celebrilor fraţi Lumière. Acesta se afla în România pentru a realiza, la comanda ziarului de limbă franceză „L’Independance Roumaine“, filmările sărbătorii Zilei Naţionale, acestea fiind primele filmări realizate în România.

Cartierul Bădălan din Galaţi FOTO Arhiva Bibliotecii VA Urechia

Fotografie de presă, din colecţia Bibliotecii VA Urechia, de la inundaţiile din 1897

În timp ce fotograful se afla la Bucureşti a apărut şi elementul de mare actualitate, care impunea filmarea unei situaţii excepţionale: inundaţiile de la Galaţi. Apele s-au revărsat, punând stăpânire pe cartierele din Valea Oraşului, zona Portului şi a Gării CFR, cartierul Bădălan. Nu au fost înregistrate victime, pentru că majoritatea locuitorilor din Valea Oraşului aveau bărci şi le-au adus pe străzi.

Filmările s-au făcut pe 20 iunie, iar lucrările de prelucrare a peliculei au fost executate la laboratorul „Lumière“ din Lyon. Filmul „Inundaţii la Galaţi“ a fost prezentat în premieră naţională pe data 18 iulie 1897 la Slănic Moldova, iar pe 24 iulie 1897, la sediul din Bucureşti al redacţiei ziarului „L’Independance Roumaine“.

Deşi s-ar putea crede că inundaţiile au deveni istorie pentru oraşul Galaţi, nu-i deloc aşa. Ultima oară când apele revărsate au năvălit pe străzi s-a consumat acum doar şapte ani. 

Cartierul Bădălan din Galaţi FOTO Arhiva Bibliotecii VA Urechia

Inundaţiile din 2010, la Galaţi FOTO Costel Crângan

N-a murit nimeni, tot ca-n 1897, însă nu pentru că bărcile s-ar fi întors pe străzile contorsionate şi insalubre din Bădălan, ci pentru că simulacrul de canalizare, construită cu zeci de milioane de euro, a reuşit totuşi să evacueze parţial apa, aşa că aceasta n-a trecut de un metru adâncime.

Vă mai recomandăm şi:

Povestea fabricii de paste „Ludwig Josiek“ din Galaţi, celebră acum un secol. I-a exasperat pe italieni cu produsele ei 

Povestea românului de geniu alungat din propria ţară pentru că a îndrăznit să-i critice sistemul medical. A avut patru nominalizări la Premiul Nobel

Povestea cutremurătoare a bisericii seculare făcute bucăţi de comunişti. Injectată cu tone de apă la fundaţie, a fost trasă în Dunăre cu remorcherele navale

Galaţi



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite