10 obiceiuri ciudate ale românilor din secolul al XIX-lea, care i-au „sedus“ pe străini: umblau cu ciomagul la brâu, se tratau doar cu apă şi rugăciuni
0
Viaţa şi pitorescul românilor din secolul al XIX-lea i-au impresionat pe călătorii străini care au vizitat ţinuturile actuale ale ţării, dar care însă, în descrierile lor, nu le-au cruţat defectele.
Locuitorii ţărilor române din secolul al XIX-lea au atras curiozitatea occidentalilor prin numeroasele lor tradiţi şi superstiţii, dar şi printr-un mod de viaţă care se dezvăluia cu totul diferit faţă de cel al călătorilor străini care au cutreierat ţinuturile actuale ale României. Iată câteva dintre cele mai pitoreşti descrieri oferite românilor, de către autorii străini care au trăit în mijlocul lor.
1 Boli tratate cu apă şi rugăciuni
Joseph Caillat, medic francez, se arăta uimit de mulţimea superstiţiilor românilor. „Pentru a se simţi împăcat, omul ajunge să facă semne ale crucii, să se prosterneze în faţă imaginilor, să le sărute, să aprindă lumânări în faţă sfântului favorit”, relata medicul. L-au uimit faptul că tratarea bolilor din acea perioadă se făcea empiric, iar cei mai mulţi dintre români apelau la vraci şi la preoţi, medicii lipsind. „Este imposibil ca ţăranii să primească, atunci când sunt bolnavi, îngrijiri medicale. Când este bolnav ţăranul nu are decât apă şi rugăciunile preoţilor, adică apa de Coran a musulmanilor”, constata Joseph Caillat („Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Volumul 6”, Editura Academiei Române, 2010).
2 Doar „păgânii” nu ţineau posturile
James Oscar Noyes, medic american, remarca asprimea posturilor ţinute de români, înaintea marilor sărbători. „Abstinenţa din zilele de post este atât de aspră încât nu poţi cumpăra, cu aur, nici măcar o cană de lapte. Vasile, celebrul tălhar român, după ce ucisese într-o vinere o întreagă familie şi-i jefuise locuinţa, a fost şocat să vadă pe unul din banda sa lingând o farfurie care conţinuse unt. <<Păgânule!>>, a strigat el, dându-i o cumplită lovitură celui ce încălcase postul, nu ai tu nicio frică de Dumnezeu?”, scria James Noyes.
3 Căsătoriţi din copilărie
Abatele Felice Caronni se arăta mirat de obiceiul căsătoriilor la vârste fragede. „Tineretul se căsătoreşte devreme, căci o fată este peţită de la 12 ani. Atunci cand parinţii tânărului îndrăgostit nu i-au desemnat încă o soţie, se duc să se înţeleagă cu părinţiii aceleia pe care el o doreşte, le oferă cât pot în bani sau în lucruri pentru a o căpăta şi dupa ce s-a încheiat înţelegerea, trebuie să se facă nunta în două sau cel mult în patru săptămâni”, afirma călugărul italian, („Călători străini despre Ţările Române, în secolul al XIX-lea”, Editura Academiei Române, 2004).
4 Se împăcau uşor cu religia
Felice Caronni, arheolog italian, afirma că românii se împăcau uşor cu credinţa. „Potrivit rătăcirii acelui popor nespiritualizat, dacă ai postit cu străşnicie şi ai serbat Paştele, totul s-a împlinit. Se mai găsesc încă printre români necredincioşi, care nu s-au sinchisit în viaţa lor de vreo practică religioasă sau care s-au aratăt în biserică doar de ochii lumii. Totuşi sunt unii foarte riguroşi (habotnici) care se abţin marţea şi vinerea de la came şi ţin cu o grijă fariseică orice alt post. Dar cu toţii beau vine, bere, rachiu şi câteodată cu atâta lipsă de măsura, încât merg <<cu ochii deschişi>>, visând la năluci şi suferă de convulsiuni, care îi mână la groapă”, scria Felice Caronni.
5 Firea indolentă a localnicilor
Andrew Archibald Paton, diplomat francez, afirma despre românii de la mijlocul secolului al XIX-lea că erau nechibzuiţi şi nepăsători, în comparaţie cu vecinii lor saşi. „Românii sunt oamenii cei mai leneşi şi, dacă li se reproşează lipsa hărniciei şi a cumpătării răspund: <<Domnul, care are grijă de vrabia ce nu se duce niciodată la slujbă, cu siguranţă va avea grijă şi de mine, care nu lipsesc nicio duminică de la biserică>>. Răbdarea cu care germanul munceşte este depăşită doar de răbdarea cu care românul îşi aşteaptă norocul”, afirma călătorul englez.
6 Călugări înclinaţi spre afaceri
Eugene Poujade, diplomat francez, a afirma că unii dintre călugării întâlniţi se comportau ca nişte arendaşi. „Viaţa călugărilor de la Neamţ nu trece nicidecum ca exemplară şi vecinătatea numeroaselor mănăstiri de femei, libertatea de mişcare lăsată călugărilor, acreditează, dacă nu autorizează, acuzaţiile aduse împotriva lor. Stareţul moldovean, bogat înveşmântat şi aşezat pe divanul sau cu o demnitate gravă, nu m-a făcut să-l uit pe superiorul trapiştilor, în costumul monastic sever şi cu chipul purtând amprenta unei tristeţi blânde. Viaţa religioasă transpare cu greutate. Se vorbeşte de arendaşi în haine bisericeşti”, afirma autorul, citat în volumul „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, Editura Academiei Române, (Bucureşti, 2010).
7 Femeile supuse în faţa soţilor
Francesco Grisellini, călugăr, afirma că femeile arătau supunere soţilor lor în gospodărie. „Femeile românce nu stau cu bărbaţii lor la masă, mănancă după ei, stând mai totdeauna în picioare, îndeletnicindu-se în acelaşi timp cu vreo treabă casnică. Nici în timpul sarcinii nu se abat de la această regulă, ci numai câteva zile înainte şi după naştere. În diferite rânduri am întâlnit femei românce care, mergând pe drum, purtau albia cu copilul pe cap, în timp ce mâinile le erau ocupate cu fusul”, relata Francesco Griselini, („Călători străini despre Ţările române“ Vol X, Editura Academiei Române, 2005).
8 Idealurile strămoşeşti
Publicaţia londoneză The Times, informa într-un reportaj despre idealurile românilor. „Valahii sunt convinşi pe deplin că ei sunt descendenţii puri ai vechilor stăpâni ai lumii. Au renunţat la numele de valahi şi l-au adoptat pe cel de români. Deşi nu au revendicat încă Imperiul Roman cu forţa înaintaşilor lor, această idee sau iluzie nu este dăunătoare, ci produce un lucru bun în aducerea lor mai aproape de Vest. Cine a văzut Columna lui Traian din Roma va avea puţine dubii că aceşti valahi, la fel ca şi cei din Moldo-Valahia, sunt descendenţii poporului lui Decebal. Ca şi o caracteristică, înfăţişarea şi îmbrăcămintea prizonierilor daci de pe columnă se păstrează şi astăzi”, informa The Times, în 1867.
9 Înjurau cu foc
Adolphe Etienne Billecocq, diplomat francez, se arăta impresionat de înjurăturile românilor. „Am făcut în viaţa mea mai mult de 40.000 de leghe de poştă. Vizitii ca românii, credeţi-mă pe cuvânt, nu se întâlnesc niciunde. Călătorul cel mai indiferent, cel mai îngrijorat, cel mai morocănos nu se poate să nu fie înviorat la vederea acestui surugiu plin de vervă, de antren, de filosfie, de rapiditate, de veselie. Imitând castanietele spanioli, el nu încetează să-şi anime caii prin voce. El înjură să facă să tremure toate ecourile din împrejurimi”, afirma diplomatul francez din secolul al XIX-lea.
10 Românii dotaţi cu ciomag
David Ansted, geolog englez, remarca brutalitatea din comportamentul bărbaţilor din satele Transilvaniei. „Mă abţin să judec indolenţa, brutalitatea şi nepăsarea lor. Doresc sä spun doar atât, că părul lor încâlcit, ochii lor mici şi sfredelitori, modul lor bănuitor de gândire, înclinaţia lor spre băutură şi lipsa oricărei educaţii îi aşează destul de jos în raport cu alte popoare, în ceea ce priveşte nivelul de educaţie. Rar am văzut un român fără un ciomag ca lumea în mână şi fără un brâu în care să se afle câteva cuţite”, afirma Ansted, într-un jurnal de călătorie dedicat Transilvaniei.
Vă recomandăm şi:
Povestea satului Alun, clădit la marginea carierei de marmură şi abandonat aproape în totalitate, a dat naştere unei iniţiative neobişnuite: mai mulţi tineri vor să cumpere casele părăsite, unele vechi de mai multe decenii, pentru a readuce la viaţă aşezarea din Ţinutul Pădurenilor.
În ultimele două decenii, numărul şcolilor din satele Hunedoarei s-a redus de la 462 la doar 52, potrivit Institutului Naţional de Statistică. Multe dintre clădirile fostelor unităţi şcolare au rămas în conservare, în aşteptarea unor vremuri mai bune. Altele au ajuns grajduri şi ruine.
O serie de fotografii realizate la începutul anilor anilor 1930 în satele din Ţinutul Pădurenilor arată cum întâmpinau localnicii iernile grele. Imaginile au fost păstrate în arhivele Muzeului Etnografic al Transilvaniei.
Ţinutul Pădurenilor a rămas unul dintre locurile vitregite ale Transilvaniei, iar aşezările sale pitoreşti riscă să piară din cauza depopulării şi a îmbătrânirii comunităţilor.
Se încarcă comentariile...
