Atrocităţile trăite de români în primii ani de comunism: marile deportări, lagărele morţii şi experimentele sovietice

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Muncitori la Canalul Dunăre - Marea Neagră.
Muncitori la Canalul Dunăre - Marea Neagră.

Sute de mii de români au trecut prin mari suferinţe în primii ani de comunism, în urma „experimentelor” la care au fost supuşi de regim. Colectivizarea forţată, deportările şi lagărele de muncă s-au numărat printre ele.

Colectivizarea forţată, făcută adesea cu vărsare de sânge, lagărele de muncă pentru „duşmanii poporului”, teroarea din închisorile în care erau aruncaţi deţinuţii politici, condiţiile de muncă din minele de uraniu şi valurile de deportări în Uniunea Sovietică s-au numărat printre cele mai cumplite experienţe trăite de români în primii ani ai regimului comunist.

Colectivizarea forţată
Colectivizarea din primii ani ai regimului comunist a însemnat confiscarea a aproape tuturor proprietăţilor agricole private şi comasarea lor în ferme administrate de stat. Procesul a urmat modelul sovietic, dar a demarat cu dificultate, datorită refuzului a numeroşi proprietari de pământuri de a-şi ceda terenurile. Violenţele şi represiunile asupra celor care s-au opus colectivizării, deseori numiţi „chiaburi” şi „duşmani ai poporului” nu au întârziat. Numeroase revolte ale ţăranilor au fost înăbuşite în sânge de trupele de Securitate, Miliţie şi Jandarmerie. Iar la începutul anilor 1950, peste 40.000 de oameni din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, aflate la graniţă cu Iugoslavia, au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului. Aproape jumătate dintre ei erau consideraţi chiaburi, periculoşi pentru regimul socialist.

Cele aproape 13.000 de familii au fost transportate cu trenurile de marfă în Bărăgan şi lăsate sub cerul liber, cu mijloace minime de supravieţuire. Au fost înfiinţate 18 „comune speciale” pentru deportaţii în Bărăgan. Oamenii au fost lăsaţi să se întoarcă în localităţile lor abia în 1955 şi 1956, cei mai mulţi găsindu-şi însă casele confiscate. Peste 1.700 dintre ei nu au supravieţuit.

Lagărele de muncă pentru „elementele duşmănoase”
Lagărele de muncă forţată din România au apărut la începutul anilor 1950, în timpul regimului Gheorghe Gheorghiu – Dej. Zeci de mii de oameni au fost vizaţi de măsurile luate împotriva celor care reprezentau „elementele duşmănoase” din ţară.

„Duşmanul de  clasă din ţara  noastră, fabricanţii  şi  moşierii  expropriaţi, bancherii  şi  marii  negustori,  elementele  deblocate  şi  epurate  din  aparatul  de  stat  şi chiaburii, slugi ale imperialismului caută prin fel de fel de mijloace ca: zvonuri alarmiste, injurii, manifestări rasiale şi şovine, instigări, misticism religios, mergând până la acte de teroare,  sabotaj,  diversiune  să  creeze agitaţie,  să  alarmeze  populaţia,  să  îndemne la nesupunere, să împiedice construirea socialismului”, se arăta într-un document din 1950, păstrat în arhivele CNSAS, care deschidea drumul românilor spre lagărele de muncă. Aproape 20.000 de oameni au fost arestaţi şi internaţi în unităţile de muncă sovietice din România anilor 1950, ca „elemente deosebit de periculoase”. Lagărele existau în aproape fiecare judeţ, iar cele mai cunoscute au fost coloniile de muncă din jurul Canalului Dunăre – Marea Neagră. Cel puţin 11 lagăre de muncă forţată au fost înfiinţate pe traseul Canalului de aproape 100 de kilometri. În timpul primei faze a constricţiei Canalului, între anii 1949 şi 1953, oficial au murit 656 de oameni, însă numărul celor decedaţi din cauza condiţiilor de muncă şi îngropaţi pe malurile canalului este mult mai mare, potrivit unor istorici.  

Traumele deportaţilor în URSS
Peste 70.000 de români de origine germană, şvabi şi saşi au avut de suferit la sfârşitul anilor 1940 în lagărele de muncă ale Uniunii Sovietice. Începând din anul 1945 şi până 1950, etnicii germani - cei mai mulţi din Ardeal şi Banat - au fost trimişi spre lagărele de muncă din URSS pentru „a munci la reconstrucţia Uniunii Sovietice” după Al Doilea Război Mondial. Urcaţi în vagoane de marfar, cei mai mulţi au luat calea exilului spre regiuni miniere ca Derjinsk - Dombass. Unii au murit pe drum, în timp ce alţi etnici germani nu au mai revenit niciodată în ţară, murind în cei câţiva ani de prizonierat. Cei rămaşi în viaţă s-au putut întoarce în anii 1946 - 1949, traumatizaţi de suferinţele fizice, de condiţiile aspre şi de despărţirea de cei dragi.

„Pe perioada deportării, împreună cu alţi cetăţeni de etnie germană a suferit de frig, de foame fiind cazaţi în barăci neîncălzite şi insalubre, pline de purici şi ploşniţe şi fără a avea acces la condiţiile de igienă minimă. Hermina a fost obligată să încarce vagoneţi în mina de cărbune fără echipament de protecţie, în condiţii foarte grele şi având de realizat norme mari de muncă. După întoarcerea în ţară în 1948, a rămas cu traume psihice şi probleme de sănătate pe toată durata vieţii, ajungând imobilizată la pat”, relatau apropiaţii Herminei Pilly, deportată în ianuarie 1945 în URSS. Românii de origine germană care au supravieţuit condiţiilor aspre din Gulag şi s-au întors în ţară au fost nevoiţi să o ia de la capăt, într-o societate ostilă. Între timp, mulţi rămăseseră fără averea strânsă înainte de a fi deportaţi. Organele represive ale regimului comunist îi supravegheau pentru a stabili dacă au manifestări ostile faţă de noile autorităţi sau îşi manifestă simpatia pentru organizaţiile fasciste.

Temniţele morţii
Peste 500.000 de români au fost arestaţi şi întemniţaţi în primele decenii ale regimului comunist pe motive politice, potrivit unor istorici. Mulţi dintre ei au avut neşansa să fie găzduiţi în adevărate lagăre ale umilinţei şi morţii. Cele mai şocante mărturii vorbesc despre cruzimile săvârşite asupra deţinuţilor politici de la Piteşti şi Aiud, de suprimarea elitelor aduse la Sighet, de greutăţile supravieţuirii în temniţele de la Jilava şi Gherla. Au rămas emblematice atrocităţile săvârşite de torţionari, ca Eugen Ţurcanu (1925 - 1954), în numele reeducării.

„Dezumanizarea (reeducarea) studenţilor a început pe data de 15 mai 1949, la camera 1 corecţie, prin atacul lui Ţurcanu şi al bandei lui asupra celor 20 de studenţi medicinişti din cameră. Atacul s-a dat în complicitate cu administraţia închisorii. Timp de câteva săptămâni, studenţii au fost torturaţi zi şi noapte, fără întrerupere, până când, rând pe rând, au căzut. Creierele le-au fost şterse, ei au fost imbecilizaţi şi transformaţi in bestii, în roboţi, care executau ordinele lui Ţurcanu cu o conştiinciozitate şi fidelitate de neimaginat. În felul acesta, Ţurcanu şi-a creat o echipă de aproximativ 20-30 de ajutoare cu care a distrus în continuare, în formă de avalanşă, pe toţi studenţii până la ultimul”, era descris începutul „fenomenului Piteşti”, în volumul „Masacrarea studenţimii române” de Octavian Voinea. Înfometarea, frigul şi umezeala din celule, izolarea deţinuţilor sau sufocarea lor din cauza aglomerării, lanţurile, reprize de tortură din timpul anchetelor şi umilirea deţinuţilor politici, după modelul inspirat din lagărele sovietice, au fost elemente ale terorii din temniţele primilor ani de comunism.
 

Sovromurile – marile căpuşe ale ţării
Un acord economic semnat în 1945 între statul român şi Uniunea Sovietică, pentru achitarea de către români a despăgubirilor de război, a dus la înfiinţarea Sovromurilor, societăţi mixte româno-sovietice, care vizau exploatarea bogăţiilor naturale şi a economiei româneşti. Sovieticii au preluat astfel controlul asupra principalelor bogăţii ale ţării şi au profitat din plin de ele, sărăcind România cu miliarde de dolari, potrivit unor studii. În urma acordului au fost înfiinţate Sovromtransport, Sovromcuarţit, Sovrompetrol, Sovromfilm, Sovrombanc, Sovromlemn, Sovrommetal, Sovromgaz, Sovromchim, Sovromconstrucţia, Sovromnaval, Sovrom Metale Neferoase, Sovromcărbune, Sovromasigurare,  Sovromtractor, Sovromutilajpetrolier, TARS (Transporturile Aeriene Româno-Sovietice). În anii 1950, o dată cu înfiinţarea Societăţii româno-sovietice „Sovrom Kvartit“, România se angaja să exploateze zăcămintele de uraniu, pentru furniza materialul necesar sprijinirii programului nuclear militar sovietic. Până la începutul anilor 1960, susţin unii cercetători, România a livrat Uniunii Sovietice aproape 20.000 de tone de uraniu metal. Iar pentru producerea lor au fost întrebuinţaţi zeci de mii de oameni, care munceau în condiţii grele la minele din Băiţa Plai şi Avram Iancu din Munţii Bihorului. Mulţi dintre munictori erau deţinuţi politici şi nu li se asigura nicio măsură de protecţie atunci când manevrau materialele radioactive sau când erau expuşi acestora.


Vă recomandăm să citiţi şi:

Mărturii terifiante despre opresiunea din comunism: pastorul închis doi ani în morga închisorii, chiaburul mort în temniţă după ce a înjurat partidul

Filmul crimelor comise de Armata Roşie în România după 23 august: femei împuşcate în cap sau călcate cu camionul de sovietici, execuţii mafiote, violuri

Bancul interzis de comunişti pentru care românii erau trimişi în închisoare

Hunedoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite