Blestemul Zamfirei, domniţa de la Mănăstirea Prislop: trei căsnicii sfârşite tragic şi iubirea neîmplinită, cumpărată cu moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur
0
Mănăstirea Prislop, locul unde se află mormântul părintelui Arsenie Boca, poartă pecetea domniţei Zamfira, fiica voievodului muntean Moise, cea care a sprijinit ridicarea bisericii în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Povestea de viaţă a Zamfirei (Saphira) a fost tumultoasă: domniţa a fost căsătorită de trei ori, dar a sfârşit fără a-şi împlini dragostea vieţii.
Mănăstirea Prislop ascunde secrete fascinante. Aici se află, nu doar locul de veci al părintelui Arsenie Boca, dar şi mormântul fiicei domnitorului muntean Moise Vodă. Domniţa Zamfira (Saphira) a fost cea care a finanţat ridicarea bisericii de piatră din curtea aşezământului, la mijlocul secolului XVI. O legendă spune că domniţa s-a vindecat, bând din apa izvorului care trece prin curtea mănăstirii. Atunci a decis să ridice biserica, pe care a împodobit-o cu odoare şi mai apoi, a înfiinţat în apropiere o şcoală de cânăreţi bisericeşti.
Informaţiile oferite de istorici despre Zamfira sunt diferite faţă de legenda domniţei, însă povestea adevărată a acesteia este la fel de tulburătoare. Reconstituirea istoriei Zamfirei începe de la mormântul fiicei de voievod, care s-a aflat în pronaosul bisericii. O lespede din marmură roşie, purtând stema Ţării Româneşti, conţine un epitaf cu următorul text:
„Saphira, a principelui Moise vestită fată, în acest pământ şi-a aşezat jalnicul trup. Mai întâi lui Keseriu, prea scumpă soţie, i-a închis ochii, apoi devine soţia ta, Nisowski. Pământul valah nu vede sub cerul său nimic mai ales ca ea, dacă neamul i-ai cerceta. Având în vedere şi altceva, domn i-a fost acesteia şi bunicul şi tatăl. Dacia îi plânge pe amândoi. Tu, oricare eşti acela care priveşti aceaste amintiri ale iubitei Saphira, spune: Saphira a fost demnă de numele de safir”.
Alături de epitaf, pe piatra funerară a fost încrustat textul: „Saphira, fiica principelui transalpin, văduva strălucitului Stanislav Nisowsky, moare în 1580 ziua a lunii martie în al patruzeci şi patrulea an al vieţii sale”. Anul morţii este datat greşit, susţin istoricii.
Căsătorită cu comitele din Alba de Jos
Zamfira a fost fiica voievodului muntean Moise, învestit de sultan ca domnitor în anul 1529. Un an mai târziu, Moise a fost ucis într-o bătălie pentru recucerirea tronului de pe care fusese alungat. După moartea tatălui ei, Zamfira ajunge în Ardeal şi s-a stabilit în comitatul Alba de Jos. S-a căsătorit cu Ştefan Keseru de Vingard, fiul căpitanului cetăţii Devei, Mihai Keseriu. Istoricii susţin că în urma acestei căsătorii, Zamfira a avut trei copii: János, Pál (mort la o vârstă fragedă) şi Anna, căsătorită cu Pál Csáky. „Stephan Keserew de Gybarth, primul ei soţ, a fost omul de încredere al lui Geréb László de Vingard, fost episcop de Transilvania şi ulterior episcop de Kalocsa. Keserew supraveghea domeniile transilvane (Vingard şi Horogszeg) ale lui Geréb şi a acumulat o avere însemnată. A dat bani cu împrumut chiar şi lui Ioan Corvin, fiul regelui Mathias”, informează cercetătoarea Maria Roşu, potrivit site-ului Istorie Povestită. Înainte de anul 1570, Ştefan Keseru moare, iar Zamfira şi fiul ei Janos îi moştenesc averea impresionantă: 4.000 de florini din aur şi numeroase proprietăţi în Ardeal.
Recăsătorită cu sfetnicul de taină al reginei
În primăvara lui 1570, Zamfira se recăsătoreşte cu Stanislaw Nieżowski, polonez, frate de lapte al regelui, Ioan Zápolya şi sfetnic al acestuia. „În 1539 -1540 Nieżowski intrase în serviciul reginei Izabela (Jagiełło), soţia regelui. Numele lui Nieżowski apare în documentele vremii începând cu anul 1551. Regina nutrea sentimente “delicate“ faţă de el şi Nieżowski devine sfetnicul de taină al reginei. Moartea reginei nu constituie o ruptură în cariera lui Nieżowski”, potrivit site-ului Istorie povestită.
Astfel, în 1565 Nieżowski stăpânea zeci de moşii din comitatele Zărand, Hunedoara şi Bihor, iar în mai 1569 nobilul mai primeşte, în comitatul Hunedoara două sate, Kemynd (Chimindia) şi Banpathaka (Banpotoc). Stanislaw Nieżowski moare în toamna anului 1575, la cinci ani de la consfinţirea căsătoriei cu domniţa, şi îi lasă acesteia o avere imensă. Istoricii susţin că însuşi principele Transilvaniei, Ştefan Bathory, a împrumutat de la domniţă 2.500 de galbeni, garantând cu două moşii din apropierea mănăstirii.
Căsătoria eşuată
La scurt timp după moartea lui Stanislaw Nieżowski, în 1576, văduva se recăsătoreşte cu Pál Markházi, un nobil bogat, fost căpitan al cetăţii Ajnácskő, din Slovacia, refugiat în Transilvania, la Alba Iulia. Căsătoria dintre cei doi nu a fost de bun augur pentru domniţă. „Pál Markházi a fost un om bădăran şi Saphira, după un an de convieţuire, depune plângere împotriva lui. La cererea ei, principele Kristóf Báthory convoacă un synodus provincialis care pronunţă separarea soţilor, în ciuda protestelor vehemente venite din partea lui Markházi (cei doi nu vor mai avea „masă şi pat comun până când soţul moravul nu şi-l schimbă”). Markházi, plin de furie şi de sete de răzbunare, fuge la Constantinopol”, Potrivit documentelor prezentate de cercetătoarea Maria Roşu. Nobilul maghiar a intrat în slujba sultanului, de la care a primit mai multe moşii în Severinul ocupat, iar în scurt timp devine o ameninţare pentru principele Kristóf Báthory, al Transilvaniei. A murit însă în 1582, după ce fusese întemniţat de noul sultan.
Iubirea neîmplinită a domniţei
Legenda spune că după moartea celui de-al doilea soţ al ei, Zamfira s-a retras la mănăstirea Prislop, pe care o clădise, pentru a-şi petrece aici ultimii săi ani din viaţă. Istoricii susţin însă că domniţa a avut o nouă tentativă de căsătorie, eşuată de această dată. S-a îndrăgostit de logofătul Ioan Norocea, un nobil muntean, ginere al voievodului Mircea Ciobanul. Ioan Norocea a ajuns în Transilvania în 1576, unde cumpărase mai multe moşii. Avea două fiice şi un fiu, potrivit documentelor vremii.
„Povestea celor doi o aflăm din documentele din procesul devenit celebru, Johannes Keserew (fiul ei) versus Jowan Logoffeth de Zaz Sebes. La 9 aprilie 1585, Johannes Keserew de Gybarth, plătind o taxă de şaisprezece mărci, cere audierea martorilor în procesul intentat lui Ioan Norocea, pentru recuperarea bunurilor primite de acesta de la Moyzin Saphyra. Acuzarea se sprijină pe mărturia lui Johannes Keserew. Vrând neapărat să se mărite cu Norocea, Saphira îi face cadou logofătului bunuri scumpe, printre care o icoană, părţi (mâna) din Sfintele Moaşte ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi multe rochii pentru Samphyra, fata lui Norocea. Nereuşind să-i smulgă logofătului promisiunea că o va lua de soţie, Saphira „face scandal”, şi-i cere înapoi cadourile oferite, dar cum susţine Johannes Keserew, aceste bunuri au rămas în continuare în posesia logofătului”, informează Maria Roşu, pe blogul Istorii povestite.
Mai mulţi martori au fost audiaţi în proces. Apropiaţii logofătului susţineau că acesta i-a înapoiat domniţei bunurile pe care ea i le făcuse cadou. Moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, susţinea un alt martor, i-au fost dăruite de Zamfira fiicei logofătului, spunând că fii ei sunt şi aşa de altă religie. O servitoare a bărbatului susţinea că după ce Norocea a refuzat-o pe domniţă, aceasta ar fi luat înapoi din casa lui toate cadourile aduse, în afară de o icoană şi câteva rochii. Zamfira petrecea nopţile cu logofătul, afirmau alţi martori. „Văduva lui Muntu, Dobra Valacha mărturiseşte: Saphira a întrebat-o de multe ori dacă nu ştie vreo femeie, care cu „ştiinţele” ei ar putea s-o ajute să-l cucerească pe Norocea, fiindcă tare îl doreşte pe pârât. Soţia lui Damian Zabó, Margareta a auzit că Saphira îşi petrecea nopţile la logofăt, chiar dacă acesta se supăra pentru vizitele ei nocturne şi refuza s-o ia de nevastă. Văduva lui Farkas Wkczywyr, Theodora, care locuieşte la Alba Iulia şi are treizeci şi cinci de ani, depune mărturie: Saphira vroia neapărat să se căsătorească cu Norocea, fiindcă lumea rea o numea „curva lui Markházi”. Kozta Prybek, treizeci şi cinci de ani, de religie valahă, mărturiseşte: Saphira i-a oferit lui Norocea chiar moşia ei de la Haţeg în schimbul căsătoriei. L-a invitat pe logofăt şi la sfinţirea bisericii de la Pryzlo (Prislop). Pârâtul nu a venit, dar a trimis prin unul dintre martorii prezenţi „ ceva degete de sfânt şi moaşte mărunte”. Saphira a fost foarte supărată”, informa site-ul Istorii povestite, citând documentele din „Protocoalele capitolului de la Alba Iulia”.
Aur, argint şi moaşte pentru căsătorie
Martorii aduşi de fiul Zamfirei susţineau că, pe patul de moarte, ea a enumerat în faţa literatului János bunurile ei care au rămas în posesia logofătului: un lingou de aur, unul de argint, două perechi de cercei, două inele cu safir, o diademă cu perle executată în stil muntean, 150 de florini, o brăţară de aur, o diademă cu perle executată în stil unguresc, o icoană, mâna Sfântului Ioan Gură de Aur, două blide (castroane) de argint, un căpăstru argintat, două cupe aurite, un cuţit aurit, un dolman pe care l-a purtat fata logofătului la nunta lui Miklós Kwsdi, un val de atlas, un val de catifea purpurie, un caftan, trei perle şi un manşon din blană de vizon. „János, mitropolitul valahilor din Transilvania, care locuieşte la Alba Iulia şi are patruzeci şi cinci de ani, depune mărturie că a fost martor când la sfinţirea bisericii Pryzlo din Zylwas (Silvaş), ctitorită de Saphira, au aşteptat sosirea lui Logoffeth, dar a sosit doar Kozta Prybek cu degetele Sfântului Constantin, ferecate în aur, şi alte moaşte mărunte. Nici crucea cerută, nici icoana nu au fost aduse”, scrie Maria Roşu, pe site-ul Istorii povestite. Logofătul susţinea că nu a voit să se căsătorească, în ciuda insistenţelor domniţei.
Vă recomandăm şi:
Cea mai înfricoşătoare poveste adevărată din istoria Castelului Corvinilor este cea a decapitării domniţei Ana (Barbara) Torok, de către soţul ei, nobilul Ioan Torok, cel care a stăpânit Castelul Corvinilor în secolul XVI. Domniţa a sfârşit torturată şi ucisă cu un piron, pentru că îşi înşelase soţul.
Locul care dă fiori celor mai mulţi dintre vizitatorii Castelului Corvinilor este fântâna din curtea interioară, veche de şase secole, despre care se spune că a fost construită de trei prizonieri turci, în vremea lui Iancu de Hunedoara. Potrivit unor legende, turcii au fost ucişi după 15 ani în care au săpat în stâncă şi au dat de apă, deşi li se promisese că vor fi eliberaţi.
Elisabeta Szilagyi, soţia lui Ioan de Hunedoara şi mama regelui Matia Corvin, a jucat un rol importat în istoria poporului român, chiar dacă povestea „reginei din Hunedoara“ este presărată de controverse.
Se încarcă comentariile...
