Credinţe stranii despre Sfântul Nicolae: mitul fecioarelor salvate din păcat şi al corăbierilor înviaţi. De ce se spune că soarele şi iarna sunt în puterea lui
0Ziua Sfântului Nicolae este una dintre cele mai importante sărbători ale românilor. Sfântul celebrat în 6 decembrie are o tradiţie bogată, păstrată de români din timpuri arhaice, unele deosebite de tematica religioasă.
Moş Nicolae este personificarea timpului îmbătrânit, care a preluat din calendarul creştin numele şi data de celebrare a Sfântului Nicolae (6 decembrie).
„A fost un personaj real (episcop din Myra, mort probabil în anul 342), apărător al dreptei credinţe în Iisus, dar are, în tradiţiile româneşti, atribuţii străine de statutul său de sfânt: apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpadă care cade la începutul iernii, păzeşte soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină şi căldură, este iscoada lui Dumnezeu pe lângă Drac, ajută văduvele, orfanii şi fetele sărace la măritat, este stăpânul apelor şi salvează de la înec corăbierii, apără soldaţii pe timp de război, motiv pentru care este invocat în timpul luptelor”, arată profesorul Ion Ghinoiu, în Dicţionarul de mitologie română (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2013).
Stă la masă cu Dumnezeu
Aşadar, tradiţiile arhaice ale românilor îl asociază prea puţin pe „moş Nicolae” cu episcopul de Myra, în schimb îi acordă moşului atribute fabuloase. „În nopţile marilor sărbători, când se deschide cerul pentru o clipă, oamenii pot să-I vadă pe Moş Nicolae stând la Masa Împărătească în dreapta lui Dumnezeu”, scrie Ion Ghinoiu. „Prin Bucovina se crede că Sfântul Nicolae este al doilea sfânt făcut de Dumnezeu, şi că în noaptea de către Sfântul Vasile, Dumnezeu şi Sfântul Nicolae stau la masă, arătându-se lumii în lumina mare, atunci când cerurile se deschid de trei ori”, afirma Tudor Pamfile, în volumul „Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului” (1914).
Avea în grijă soarele
Sfântul Nicolae este păzitorul soarelui, scrie George Coşbuc, citat în studiul etnografic realizat de Tudor Pamfile.
„Soarele e pus de Dumnezeu să lumineze pământul, dar el, îngrozit de răutăţile câte le vede pe pământ şi sătul de răutăţile câte le vede pe pământ şi sătul de acelaşi drum veşnic, într-una vrea să fugă şi să scape de vederea pământului. Aşa cum umblă el de-a curmezişul peste pământ, de la răsărit spre asfinţit, tot îşi schimbă drumul şi fuge cu răsărirea, când spre miazăzi, când spre miazănoapte, că doară, doară, va ajunge odată să facă sfârşit pământul şi el să stea să se odihnească pe cer şi să nu mai aibă de înconjurat pământul. Iar sfârşitul pământului va fi atunci când soarele va ajunge să răsară de la asfinţit şi să sfinţească la răsărit, adică tocmai întors de cum e astăzi. Dar Dumnezeu nu voieşte lucrul acesta şi de aceea a pus străjer la miazănoapte pe Sân-Nicoară şi la miazăzi pe Sân Toader, ca să ţină calea soarelui şi să-l abată din cale”, scria George Coşbuc, citat în volumul „Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului” (1914).
Povestea săracului
O mulţime de povestiri circulă pe seama Sfântului Nicolae. Acesta era înfăţişat ca ocrotitor al casei şi al averilor şi ca personaj milostiv. Cea mai cunoscută dintre ele este cea a săracului care şi-a trimis fetele în lume, să îşi vândă trupurile.
„Era un creştin odată care avea trei fete mari. Şi trei fete mari, ştim astăzi ce înseamnă: trei pietre de moară, cari nu se pot urni din casă, cu una, cu două. Şi omul acela era fără seamă de sărac, însă pe lângă sărăcie, îi mai punea dracul beţe-n roate la toate treburile câte le începea. Aşa că mai în fiecare zi pomeni că nu are cu ce potoli foamea celor din casa lui. Văzându-se sărmanul într-atât de strâmtorat, se gândi în toate chipurile şi nimic nu-i trecu altceva de făcut prin minte decât să-şi trimită fetele după câştig. „Cum o şti”. Şi lesne se-nţelege ce vrea să zică treaba asta pentru o fată: „să câştige banul cum va şti”. Dar Sfântul Neculaiu aflase despre aceasta aşa că în ajunul zilei dintâi, când fata cea mai mare trebuia să-şi pângărească cinstea, aruncă în casa omului sărac o pungă plină cu 150 de galbeni. Găsind bănetul, omul nostru s-a minunat şi a zis: „ăsta-i norocul fetei mai mari. E al ei câştigul acesta”. A luat-o, i-a găsit un bărbat bun, că-i era lesne treaba asta acum, a măritat-o şi fata s-a dus la casa ei.
După aceasta mai trece ce mai trece şi zilele negre vin din nou. Ce să facă bietul om? Nimic alta decât să facă vânt fatei de-a doua, după câştig. „Să câştige ea, cum va şti”. Dar Sfântul Neculaiu i-a trimis şi acesteia 150 de galbeni.
Se face şi nunta a doua şi când urmă să plece în calea păcatelor a treia fată, cea mai mică, omul se pune pe pândar şi când Sfântul Neculaiu veni la fereastră ca să svârle înlăuntru cea sută şi jumătate de galbeni, omul îl apucă de poala hainei şi-i sărută picioarele. Dar Sfântul Neculaiu îl îndepărtă şi-i zise: „Nu-mi mulţumi mie, ci lui Dumnezeu, că numai Dumnezeu este purtătorul gândurilor bune”. Şi atunci omul cel sărac, cu cele trei fete măritate, se călugări şi sluji până la sfârşenie Sfântului Neculaiu”, scria Tudor Pamfile, în volumul „Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului” (1914).
Patronul hoţilor şi al corăbierilor
În zona Sucevei şi în unele sate din Bucovina se crede că hoţii se roagă acestui sfânt ca să le ajute isprăvilor lor, afirma Tudor Pamfile. De asemenea, se crede că moş Nicolae este ocrotitorul celor ce umblă pe ape. Pescarii îi rosteau numele în clipe de primejdie.
„Sfântul Neculaiu se spune că a fost corăbier, îndeletnicindu-se cu negoţul pe apă şi cu prinsul peştelui. Într-un rând, stârnindu-se o furtună mare, corabia lui s-a prăvălit în apă şi o mulţime de oameni s-au înecat, scăpând dintre toţi numai dânsul. Atunci Sfântul Nicolae a început să se roage fierbinte lui Dumnezeu şi Dumnezeu s-a milostivit şi toţi cei înecaţi au înviat. Aceştia din urmă au început să se închine Sfântului NEculaiu, l-au făcut sfânt şi astfel l-a primit Dumnezeu în ceata aleşilor lui”, arată autorul volumului „Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului” (1914).
„Prin Bucovina se crede că Sfântul Neculaiu a oprit apele potopului chiar, cari căutau, după învăluirea pământului şi prăpădirea lumii, să înece şi corabia lui Noe”, adăuga etnograful. În alte zone ale Bucovinei, se afrma că înainte de a deveni sfânt, moş Nicolae „era beţiv mare dar avea multă putere”. Astfel, lui i se rugau cei care mergeau la oaste şi se spunea că el şedea pe un tun.
Gospodinele se roagă Sfântului Nicolae pentru ajutor, iar fetele pentru noroc. „Sfinte Nicolae, chiabur mare, / Pune munţilor hotare / Şi dă ruble ferecate /Fetelor nemăritate”, este o poezie din judeţul Dolj.
Există un bocet despre sfântul Nicolae: „Draga noastră măiculiţă, iubita noastră miluţă! Eu ţi-aş mai spune ceva: Roagă-l pe cine-i ruga, roagă-l pe Sân Neculaiu, să-ţi facă parte de raiu”
Moşul care aduce iarna
Sfântul Nicolae aduce iarna şi ninsoarea, de obicei, îmaginat ca un bătrân călare pe un cal alb. „Atunci trebuie să-şi scuture negreşit Sfântul Neculaiu barba lui cea albă, adică trebuie să ningă neapărat. Iar când se întâmplă câte odată ca la Sfântul Neculaiu să fie locul negru, atunci se zce: a întinerit Sf. Neculaiu”.
Se colinda de Moş Nicolae.
„Seara, feciorii merg cu tambure şi clopote pe la case şi cântă şi zbiară, cerând până li se dă fasole, cartofi etc. După ce au primit aceste daruri, ei mulţumesc şi poftesc sănătate stăpânilor casei”, scria Tudor Pamfile. De asemenea, în Bucovina, o datină veche este ca a doua zi, să aibă loc praznice şi slujbe pentru cei care au murit năpraznic: pentru înecaţi şi pentru cei ucişi de lupi.
Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, sărbătoarea încheie ciclul de sărbători şi practici magice dedicate în special lupilor şi spiritelor morţilor, început la mijlocul lunii noiembrie (Filipii de Toamnă, Filipul cel Şchiop, Ovidenia, Lăsatul Secului de Crăciun, Noaptea Strigoilor şi Sântandrei) şi încheiat la începutul lunii decembrie (Zilele Bubatului, Varvara, Moş Nicolae), specific unui străvechi început de an autohton, probabil Anul Nou dacic.
Vă recomandăm şi:
Sfântul Andrei este celebrat în 30 noiembrie, iar sărbătorii sale i-au fost asociate nenumărate obiceiuri şi credinţe arhaice, unele cu totul neobişnuite. Se spune că în noaptea Sfântului Andrei strigoii bântuie prin lume şi au puterea de a face rău, iar alte tradiţii leagă această sărbătoare de intrarea în Anul nou dacic.
Tinerele care rămâneau însărcinate fără a fi căsătorite aveau parte de un tratament special, potrivit tradiţiilor arhaice din comunitatea momârlanilor. Femeile erau silite să se cunune, simbolic, cu un copac, iar ceremonialurile erau realizate de bătrânele satului.
Matriţa de la Sarmizegetusa Regia, considerată printre cele mai valoroase piese arheologice descoperite în ultimele decenii în România, ascunde enigme care până în prezent nu au putut fi descifrate. Unele dintre ele sunt legate de prezenţa animalelor fabuloase încrustate în artefactul antic din bronz: grifoni cu capete de lup şi cozi de leu, înfăţişări extrem de rare în arta popoarelor din Antichitate.
Busuiocul aduce noroc în dragoste fetelor care îl poartă, clocoţelul îi face pe bărbaţi să-şi părăsească familiile, drăgaicele au puterea de a fermeca, iar năvalnicul este folosit pentru a atrage femeile. Sunt doar câteva dintre plantele care, potrivit tradiţiei populare, au puteri miraculoase.
O serie de mituri îi conferă puteri magice mătrăgunei, una dintre cele mai cunoscute plante din tradiţia populară a românilor. Mătrăguna sau doamna codrului a fost folosită din timpuri arhaice în vrăji şi descâmtece de dragoste, iar ritualul prin care era culeasă este ciudat: potrivit obiceiului, fetele dansau goale în locul în care se găsea planta, îmbrăţişându-se şi sărutându-se.
Se încarcă comentariile...
