Cum i-au uimit românii pe călătorii străini cu tradiţiile lor de Crăciun: „Se abţineau de la femeile lor în zilele de post, dar beau vin, bere şi rachiu”
0Românii din secolele trecute îi uimeau pe călătorii străini prin pregătirile aspre pe care le făceau pentru întâmpinarea marilor sărbători, dar şi prin ospeţele şi voioşia cu care le trăiau.
Savantul italian Franceco Griselini a călătorit la mijlocul secolului al XVIII-lea în ţinuturile românilor şi a lăsat posterităţii unele dintre cele mai preţioase mărturii despre tradiţiile şi modul de viaţă al localnicilor. Griselini descria în lucrarea „Istoria Banatului” posturile aspre ţinute de români înaintea Crăciunului şi voioşia neobişnuită cu care aceştia întâmpinau marile sărbători.
Francesco Griselini afirma că românii posteau cu mare sârguinţă.
„Românii postesc miercurea şi vinerea. Sâmbetele şi în toate celelalte zile ale săptămânii, ei mănâncă şi came, dacă acestea nu cad în timpul postului. Posturile cele mari ei le ţin cu foarte mare străşnicie. Nu numai că se mulţumesc doar cu pâine, zarzavaturi şi legume, dar unii merg cu înfrânarea până acolo încât se depărtează în timpul postului de soţiile lor, ba chiar mci măcar nu lasă să li se sloboadă sânge oricât de grea ar fi boala care i-ar ameninţa. Ei beau totuşi vin, bere şi rachiu, uneori chiar până la exces, ceea ce are o influenţă aşa mare asupra sistemului nervos, încât le produce noaptea năduşeli, vise şi fel de fel de vedenii jalnice şi, la temperamente mai puţin rezistente, atrag după sine o slăbiciune din cele mai îngrozitoare... Românii se abţin de la femeile lor numai în ultimele zile ale postului mare, iar ţiganii de la începutul şi până la sfârşitul postului mare, precum şi în timpul postului Sf. Marii-Mari şi al Crăciunului şi mai cu seamă în ajunul tuturor sărbătorilor”, informa Francesco Grisleini, citat în volumul „Călători străini despre Ţările române“ (Vol X, Editura Academiei Române, 2005).
Ospeţe doar de sărbători
Carnea de porc nu trebuia, potrivit tradiţiei, nici în urmă cu peste două secole, să lipsească de pe mesele festive ale românilor. „La Crăciun se mănâncă şi în cele mai sărace familii câte un purcel, iar la Paşti un miel şi clătite”, scria omul de ştiinţă. În afara sărbătorilor, însă localnicii din ţinuturile actuale ale României se mulţumeau cu o hrană sărăcăcioasă.
„Pâinea lor, pe care ei o numesc mălai şi care se compune dintr-un amestec de făină de grâu şi de porumb, e foarte rău pregătită şi mai rău coaptă. Mâncărurile lor obişnuite sunt foarte simple şi se compun mai mult din verdeaţă, pe care o gătesc cu mult usturoi şi ceapă, dar cu mai puţină sare. Salata şi aluaturile le prepară cu untură de porc, iar în zilele de post cu ulei de in. Ei prăsesc o mulţime de găini, curci, raţe şi gâşte, dar se înfruptă din ele numai arareori şi numai la sărbătorile lor cele mai mari. Ei vând cele mai preţioase păsări de vânat şi cei mai buni peşti, pe care îi prind în râuri, pentru dânşii opresc numai vidrele, pentru pieile lor preţioase pe care le vând. Acelaşi lucru îl fac cu pieile de miel albe şi negre. Puţine case de români se pot găsi în care să fie ispitit călătorul să stea la masă.Toţi mănâncă dintr-un singur blid şi beau din acelaşi pahar”, scria Francesco Griselini.
Curtea bisericii, locul horelor de sărbători
Cea mai mare plăcere a românilor, în zilele de sărbătoare, era jocul, afirma călătorul italian din secolul al XVIII-lea. „Acest popor a adoptat dansul încă din cele mai vechi timpuri ale creştinismului şi el este strâns legat de datinele sale religioase. Ei dansează chiar la cele mai mari sărbători, ca Bunavestirea, Naşterea şi învierea Domnului, Înălţarea Domnului şi, în ziua morţilor. Atunci joacă pe pământ sfinţit, adică în curtea bisericii, unde mai înainte, aduce fiecare de acasă bucăţele pe care le mănâncă împreună, cu toţii. Aceste jocuri care se dansează şi de către bărbaţi şi de către femei, după fluier cimpoi, constau din anumite cercuri, în care se invartesc când mai repede, când mai încet, făcând diferite mişcări cu capul şi cu trupul; în timpul jocului, flăcăii aruncă priviri galeşe logodnicelor sau iubitelor lor”, informa abatele.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Numeroşi străini care au vizitat ţările române de-a lungul timpului au rămas uimiţi de limbajul colorat al poporului, în care înjurăturile şi vorbele de ocară îşi găseau un loc obişnuit. Unii domnitori pedepseau aspru pe cei care blestemau, însă în cele mai multe cazuri trivilaităţile erau privite cu îngăduinţă.
O serie de documente vechi ale Poliţiei Deva, păstrare la Arhivele judeţului Hunedoara, prezintă cele mai tumultoase evenimente din istoria mănăstirii franciscane din localitate. În anii 1940, numeroşi preoţi şi călugări ai mănăstirii au fost urmăriţi pentru activităţi împotriva românilor din Hunedoara.
Românii faimosului geolog Ignaz von Born, din secolul al XVIII-lea: „Mi s-a părut că mă aflu în împărăţia morţilor”
Ignaz von Born, unul dintre marii oameni de ştiinţă ai secolului ai XVIII-lea, a călătorit în Transilvania şi Banat în vara anului 1770, iar în urma trecerii prin ţinuturile Hunedoarei a lăsat posterităţii mărturii inedite despre viaţa localnicilor. Baronul născut în Transilvania, dar stabillit în Viena, se arăta uimit de bogăţia minelor de aur, de pedepsele crunte aplicate hoţilor în Deva şi de superstiţiile localnicilor.
Se încarcă comentariile...
