El Dorado din Europa. Poveştile neştiute ale străinilor despre aurul din Săcărâmb: de ce credeau minerii că vâlvătăile îi conduceau spre filoanele de aur
0
Săcărâmb a fost în trecut unul dintre cele mai căutate locuri de europenii cuprinşi de febra aurului. O dată cu începerea exploatărilor miniere, satul din Munţii Metaliferi, aflat în apropierea Devei, a atras oameni din toate părţile continentului. A fost şi un loc important pentru cercetători, dovada fiind numeroasele lucrări din secolele trecute despre Săcărâmb. Unele dintre ele prezentau relatări fascinante.
La începutul secolului XIX, zăcămintele de aur de la Săcărâmb erau faimoase în întreaga Europă. În aşezarea înfiinţată la mijlocul secolului XVIII, o dată cu deschiderea primelor exploatări miniere, s-au stabilit oameni din toate părţile continentului.
Aici lucrau români, maghiari, slovaci şi italieni, iar până la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, peste 40 de tone de aur au fost extrase din minele Săcărâmbului. În afara aurului, din munţii Săcărâmbului erau scoase mai multe tipuri de minerale valoroase şi rare, cum erau teluriumul şi săcărâmbitul. Bogăţia zăcămintelor i-a uimit pe cercetătorii străini, care au vizitat în urmă cu două secole oraşul minier de la acea vreme.
Edward Daniel Clarke (1769-1822) a fost un cunoscut colecţionar de antichităţi şi mineralog englez. A ajuns în anul 1802 în Săcărâmb şi a relatat despre aşezarea minieră în jurnalul său „Călătoria în Ţara Românească şi Transilvania”. Înainte de a ajunge în Săcărâmb, Clarke a poposit în Deva, unde a observat cu după lăsarea serii, foarte mulţi bărbaţi şi femei întâlniţi pe străzile oraşului erau în stare de ebrietate. Şi-a explicat acest lucru, prin faptul că se afla într-o zonă vecină minelor şi că fiecare nobil avea o cârciumă pe moşia lui, unde vindea vin minerilor. A doua zi, Edward Clarke şi însoţitorii săi au trecut podul plutitor de peste Mureş şi s-au îndreptat cu o trăsură uşoară spre Săcărâmb.
Cum arăta orăşelul în urmă cu două secole
„Cum Transilvania este singura regiune din toată lumea unde s-a descoperit pană acum tellurium, curiozitatea noastră era foarte vie să cercetăm mina de la Sacarâmb. În cele din urmă ni s-a arătat în depărtare într-o privelişte îndrăzneaţă, sus de tot pe culmile acestei regiuni de munte şi într-un chip foarte pitoresc şi impresionant. Locul minei era indicat de o grămadă uriaşă de minerale aruncate din mină la săparea ei. Mai sus de această grămadă apăreau clădirile locului căruia i se zice acum Nojag. În partea dreaptă se înălţa masiv perpendicular un perete gol de stâncă ce se ascuţea la vârf, pe care era înfipt un crucifix mare de lemn. În partea stângă un alt munte de aspect mai blând şi îmbrăcat în cea mai mare parte în păduri, contrasta frumos cu forma colţuroasă a stâncii falnice pe care era crucifixul. Între amândouă apăreau mina şi oraşul. Şi dincolo de toate acestea, culmile unor munţi mai depărtaţi înconjurând Nojagul”, era descrisă aşezarea, în jurnalul ţinut de englez, potrivit volumului „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, publicat de Editura Academiei Române (Bucureşti, 2005).
Viaţa scumpă, oamenii fericiţi
Minerologul englez descria localitatea aflată la acea vreme în plină dezvoltare, scriind că toate activităţile localnicilor au legătură cu mineritul.
„Când a fost mai întâi descoperită această mină, munţii dimprejur erau acoperiţi cu păduri, dar lemnul de lucru necesar exploatării, îndeosebi cel pentru consolidarea cu lemn a minei înseşi, a golit locurile vecine de copaci înalţi, aşa că lemnul acum se aduce de departe, transportându-se cu pluta pe Mureş, la picioarele munţilor. Deva însăşi poate fi văzută din locul acesta şi nimic nu poate fi ceva mai frumos decât perspectiva mândră oferită aici asupra văii în care se află”, scria englezul.
Despre povestea descoperirii zăcământului de aur, Edward Daniel Clarke susţinea că merită o atenţie deosebită, „căci aduce o mărturie însemnată cu privire la părerea universală răspândită printre mineri că flăcările care se văd uneori jucând la suprafaţa pământului denotă prezenţa unor vine metalice în fisurile din pământ”.
Viaţa era scumpă în Săcărâmb, însă, potrivit constatărilor englezului, acesta nu mai văzuse oameni atât de zdraveni nicăieri şi presupunea că starea de sănătate şi voioşie a localnicilor se datora atmosferei curate şi a lefurilor mari.
Germanul impresionat de Săcărâmb
Wilhelm Gottlob Ernst Becker, un specialist minier din Freiburg, a ajuns în 1805 în regiunile miniere din Transilvania pentru a cerceta minele de aur. Germanul descria în detaliu Săcărâmbul şi viaţa minerilor, în lucrarea „Însemnări privind unele mine din Maramureş şi Transilvania”, potrivit volumului „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, publicat de Editura Academiei Române (Bucureşti, 2005).
„În întreaga Transilvanie alternează cea mai mare bogăţie cu cea mai amară sărăcie. Aşa se întâmplă cu exploatarea întreprinderilor miniere, care, la Nojag (Săcărâmb), se desfăşoară după toate regulile artei, pe când la Roşia Montană, la o distanţă doar de câteva mile, se dă dovadă de o simplicitate francă, care probabil n-a suferit vreo schimbare de pe vremea romanilor, în afara acceptării forajului şi a dinamitării. Cu plăcere zaboveşti privind întreprinderea minieră de la Nojag, care este admirabil, chiar norocos, exploatată, răspândind în întregul ţinut bunăstare, fericire în cel mai înalt grad”, afirma germanul, citat de autorii volumului „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, publicat de Editura Academiei Române (Bucureşti, 2005).
Cum erau controlate femeile
Călătorul străin constata că numărul lucrătorilor minieri se ridica în acea vreme la 700 de bărbaţi. Erau însă şi foarte mulţi hoţi, iar pentru a opri furturile administraţia minelor lua măsuri stricte de pază, dar le oferea localnicilor şi venituri mari.
„În Nojag, bogatul nagyagit (săcărâmbit) constituind un obiect atrăgător pentru speculatifie hoţilor, măsuri contra furturilor nu lipsesc. Toate puţurile spre galerii şi alte locuri de acces în mină sunt permanent închise. S-au construit alături locuinţe pentru paznici, a căror datorie este să supravegheze cu stricteţe orice intrare sau irşire din mină, să păstreze cu cea mai mare grijă cheile porţilor, să le deschidă doar la semnalul soneriei şi, în afară de acest caz, să le ţină permanent încuiate, să percheziţioneze, foarte sever, de la paznic în jos, pe toţi care ies din mină, nefiind mmeni exceptat, nici chiar caii şi cărăuşii. În toate dughenele cu minereu, pe mesele de analiză a rocilor şi în alte clădiri, de la suprafaţă, unde sunt pregătite sau depozitate minereuri scumpe, sunt angajaţi asemenea supraveghetori, care acţionează după aceleaşi instrucţiuni, trebuind să percheziţioneze totul ce iese de acolo. Această măsură se aplică şi femeilor, care sunt folosite vara în spălătoriile de minereu şi iarna în dughenele cu minereu. Datorită unui fapt adesea întâlnit, nu mai este surprinzător că o tânără nevastă de miner să fie ţinută, sub cerul liber, în faţa uşii unei încăperi de analiză a minereului, percheziţionată prin palpări scrupuloase şi foarte precise, în urechi, la subţiori sau în alte părţi unde se poate ascunde ceva, de către un căprar bătrân, neînsurat, care s-a căpătuit cu un post de supraveghetor. Minerii şi familiile lor sunt intenţionat lăsaţi să câştige atât cât să ajungă la un fel de bunăstare şi să se poată desfata uneori, în acest ţinut bogat, încât să nu fie siliţi să fure datorită sărăciei. Acele galerii, în care sunt descoperite minereuri scumpe, sunt energic şi permanent supravegheate, chiar şi noaptea, ca să se reteze, pe cât posibil, toate posibilităţile de furt”, afirma autorul, potrivit volumului „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, publicat de Editura Academiei Române (Bucureşti, 2005).
Caii folosiţi la furturi
Toate cazurile de furt erau pedepsite cu înlăturarea împricinatului de la orice muncă în exploatarea minieră şi, de obicei, cu corecţii corporale severe. Însă furturile nu puteau fi oprite.
„A apărut deja cazul săpării unui puţ, pe ascuns, până la un abataj bogat, furându-se totul, fără ca vreun paznic sau miner să fi observat. Cozile uneltelor au fost scobite pentru a fi umplute cu nagyagit sfărâmat. Au fost ascunse adesea săculeţe pline în deschizăturile posterioare ale cailor, folosiţi la extracţie, în speranţa că, după percheziţie, acestea să reapară pe cale naturală, odată cu evacuarea tubului digestiv. Mămăliga galbenă, din care constă fructul obişnuit al minerilor din subteran, serveşte în mare măsură că să înghită pulbere de nagyagit, care, peste zi, se scoate prin picurare fără nicio silă”, scria maistrul minier venit din Freiburg. Acesta adăuga despre faptul că unii dintre localnici exploatau abataje despre care se ştia că nu mai conţineau nimic, însă în acelaşi timp cumpărau minereuri furate, pe care le revindeau ca fiind extrase din minele lor, şi astfel mascau provenienţa lor.
„Să vizitezi o mină de aur te umple de tristeţe”
Una dintre cele mai detaliate descrieri a Transilvaniei de la începutul secolului XIX a fost realizată de topograful austriac Joseph Adalbert Krickel. Călătorul din Viena a vizitat întreaga Transilvanie, în anul 1828, ocazie cu care a lăsat posterităţii impresiile sale de călătorie. Din itinerariul austriacului nu a lipsit Săcărâmbul. „Numele de Szekerembe provine din expresia „hai sä cărăm", adică Hay Szekerem, prin care românii înţeleg transportul minereului”, consemna Krickel, în jurnalul său de călătorie, în februarie 1828.
„Când m-am trezit, totul era acoperit cu zăpadă, dar înainte de a vizită mina, neaua se şi topise. Un bărbat prietenos, şeful de echipa Tschick şi un hutman impreună cu doi băieţi cu lampaşe m-au însoţit la o adâncime de 500 de stânjeni, de-a dreptul în măruntaiele pământului. Vagonul, care era tras de un căluţ curajos, înainta atât de repede, încât m-am temut să nu-mi zdrobesc capul de pereţii de stâncă. O ocnă de sare este măreaţă, dar să vizitezi o mină de aur te umple de tristeţe, cu toate că este interesantă. Mergând în apă până la glezne, bieţii mineri trebuie să parcurgă, zilnic, multe sute de stânjeni, pentru a-şi căştiga acolo, înconjuraţi de stânci, o leafă amară”, afirma autorul.
Imaginea feerică a Săcărâmbului
Localitatea cu 500 de case este vrednică de a fi văzută fie şi numai datorită aşezării ei, dar nici un călător să nu uite să viziteze Dealul Patimilor, de formă piramidală, scria Joseph Adalbert Krickel.
„Dacă priveliştea din localitate printre munţii despărţiţi este deja frumoasă, atunci din vârful piramidei, cu 196 picioare mai sus, ea este de neîntrecut. Înspre nord se deschide o privelişte asupra unei mulţimi de coline joase, care se continuă prin lanţul muntos Ceteraş. Pe trei dintre colinele amintite se află o biserică românească, una catolică şi una neunită. Casele din localitate sunt parcă lipite fie de povârnişurile abrupte, fie de vale, find ameninţate adeseori să fie distruse de ape. Înspre apus, privirea alunecă peste numeroşi munţi în faţă cărora se află satul Certeje. Înspre sud, priveşti către câmpia încântătoare pe care se află Deva cu cetatea să minunată şi multe alte localităţi. Mult mai departe, ca prin ceaţă, se zăreşte splendidul castel al Hunedoarei, iar în fundal munţii acoperiţi cu zăpadă veşnică, străjuind plăcuta valea Haţegului. Această localitate există din anul 1747, când a fost deschisă prima galerie”, afirma Krickel. Austriacul remarca bogăţia zăcămintelor de aur, dar şi prezenţa telurului metalic, galben roşiatic. „Mai mult de trei sferturi din timpul anului, localitatea este expusă vântului şi ceţii”, încheia călătorul.
Până în secolul XX, Săcărâmbul devenise un orăşel minier, cu o populaţie în care se amestecau urmaşi ai străinilor şi românilor stabiliţi aici pentru a lucra ca „băieşi”, cu trei biserici şi o mulţime de cârciume – o aşezare atipică pentru zona greu accesibilă în trecut. Minele din zona Săcărâmb şi-au continuat existenţa până la începutul anului 2000. Patru mine funcţionau în cadrul exploatării de la Certej, dar în prezent sunt închise. Oamenilor le-au rămas amintirile despre, dar şi mândria că trăiesc într-un loc de poveste, chiar dacă multe dintre vechile case bătrâneşti au rămas părăsite.
Vă recomandăm şi:
Aurul, fierul şi cărbunele au transformat Hunedoara în trecut, într-unul dintre cele mai prospere ţinuturi din Transilvania. În ultimele decenii ale secolului XIX, industria Hunedoarei beneficia de investiţii masive, care au transformat cu totul situaţia economică a regiunii.
Zeci de case din satele hunedorene ale Ţării Moţilor au fost părăsite odată cu terenurile lor, după ce minele de aur s-au închis. O primărie a lansat o campanie inedită, menită să îi convingă pe oameni să se întoarcă în zona depopulată de munte.
Un publicist şi geolog englez a dezvăluit într-un jurnal de călătorie apărut în Londra, în 1862, cât de mare a fost şocul primelor sale întâlniri cu comunităţile de ţigani care locuiau în tabere de corturi pe malul râurilor Mureş şi Strei şi la marginea orăşelelor hunedorene ale secolului XIX.
Ţinutul cetăţilor dacice a fost dintotdeauna un loc al misterelor şi al legendelor. În zona Sarmizegetusei Regia, oamenii au păstrat istorisiri vechi, despre aurul ascuns de strămoşi în munţi, iar descoperirea fiecărei comori a stârnit şi mai mult fantezia localnicilor. Istoricii au consemnat, de asemenea, poveştile vechilor căutători de comori, din secolele trecute.
Valea Jiului şi Petroşani se arătau călătorilor din secolul al XIX-lea ca locuri sălbatice şi bogate în minerale, unde peste decenii aveau să se amestece vechii stăpâni ai ţinutului care se ocupau cu păstoritul şi „barabele“ – străinii veniţi şi stabiliţi apoi în vale pentru a-şi câştiga existenţa în minele de cărbune. David Ansted, un geolog englez care călătorise în anii 1860 în Valea Jiului, anticipa prosperitatea zonei carbonifere.
Se încarcă comentariile...
