Fecioarele care au aprins imaginaţia românilor: prinţesa dacilor râvnită de Traian, fata de boier care a sucit minţile regelui, domniţa ce a adus războiul
0
Prinţesa dacă răpită de împăratul Traian, domniţa Ruxandra vestită pentru frumuseţea ei, Zafira, tânăra care s-a sinucis de dorul iubitului şi Elisabeta, fiica de boier care a sucit minţile regelui Ungariei sunt numai cîteva dintre personajele feminine fascinate din istoria românilor, care au dat naştere a numeroase legende.
O serie de mărturii istorice şi relatări populare atribuie însuşiri fantastice celor mai cunoscute fecioare din trecutul românilor.
Una dintre cele mai vechi legende ale poporului român o are în prim-plan pe Dochia, sora regelui dac Decebal, râvnită şi răpită de împăratul Traian. Romanul ar fi remarcat-o pe prinţesa dacă în timpul asediului cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia, când Dochia ar fi înaintat în fruntea unei oştiri, în sprijinul fratelui său, Decebal. „Înfrângând ostaşii principesei, împăratul a înaintat în munţi în căutarea Dochiei, care, văzându-se şi ea prinsă, ordonă ostaşilor ce o însoţeau să o lase singură şi să urce culmile, derutându-i pe urmăritori. Dochia rămase singură şi s-a ascuns după o stâncă, a căzut deznădăjduită în genunchi şi a rugat pe Zamolxis, zeul zeilor, să o apere, să nu o lase să fie pângărită de împărat. Şi atunci Dochia a fost prefăcută într-o bătrână ciobăniţă, cu câteva oi lângă ea", se arată într-una dintre legendele despre Dochia, relatată de Romulus Vulcănescu, în volumul "Mitologie Română" (Editura Academiei RSR - 1957).
Dochia, prinţesa care i-a luat minţile împăratului Traian
O scenă ilustrată pe Columna lui Traian, din Roma, şi relatările istoricului latin Dio Cassius amintesc de prinţesa dacă. În fresca de pe columnă a fost înfăţişat împăratul Traian şi doi dintre camarazii săi, asistând la urcarea unei tinere prizoniere, de rang înalt, pe o corabie de pe Dunăre.
„Suntem informaţi despre acest episod printr-un pasaj păstrat din Istoria romană a lui Cassius Dio (LXVIII, 9), în care e vorba de motivele care l-au determinat până la urmă pe regele dac să accepte asprele condiţii de pace impuse de Traian, după ce făcuse mai multe încercări de tergiversare. „Traian cuceri munţii fortificaţi şi găsi între zidurile lor armele, maşinile de război şi steagul, care fuseseră mai înainte luate de la Fuscus. De aceea şi mai ales pentru că Maximus capturase în acelaşi timp şi pe sora lui Decebal, şi o cetate puternică, regele dac se arăta gata să consimtă la tot ceea ce i s-ar porunci, nu în intenţia de a se ţine de cuvânt, ci de a mai răsufla deocamdată“. Confruntând acest paragraf al lui Cassius Dio cu scena XXX de pe Columna Traiană, se constată coincidenţe cu totul izbitoare”, afirma Radu Vulpe, autorul volumului „Columna lui Traian” (2002 cIMeC – Institutul de Memorie Culturală).
Zafira, fecioara care s-a omorât în curtea bisericii Densuş
O mulţime de legende circulă pe seama bisericii Densuş, una dintre cele mai vechi din România, ridicată pe ruinele unui templu din Antichitate. Una dintre poveştile fascinante vorbeşte despre Zafira, tânăra care s-a ascuns vreme îndelungată în turnul bisericii, iar în cele din urmă s-a omorât, de dorul iubitului ei. Zafira se îndrăgostise de un tânăr sărac din satul Densuş, însă părinţii fetei nu au lăsat-o să-şi împărtăşească iubirea. Cei doi îndrăgostiţi, spune legenda, se întâlneau seara, pe furiş, într-o livadă din apropierea bisericii străvechi. Cu timpul, tatăl fetei a ajuns să fie cuprins de bănuieli, iar o dată a decis să o urmărească pe tânără la locul de întâlnire.
„Odată venindu-i totuşi prea suspicioasă lipsa ei, declară că de va afla-o în conveniri cu cineva, i va ucide pe amândoi. În seara cea mai de aproape păzind-o strâns o află discutând cu amantul său în livada amintită. Ei simţindu-l se despart, iar tatăl său se ia după amant, îl ajunge şi începu a-l pisa. Ea credea acum că-l omoară desigur şi ca să scape de furia lui fuge; în fugă îşi aduce aminte de galeria obscură de pe biserică, despre care ştia şi aceea că afară de unii călători, nimeni n-o cercetează. Se duce şi se ascunde în ea. Amantul ei fu bătut şi lăsat mai mort. Ea ascultă în noapte de pe biserică gemetele lui până la un timp, când nemaiauzindu-le, ţinu că a murit. Tatăl său o căută după aceea, dar fără de a o mai afla. Trec zile, trec săptămâni şi Zafira nu mai vine, nimeni n-o mai vede, nimeni nu mai aude despre ea şi nimeni nu ştie să spună ceva, oricât încearcă şi întreabă părinţii ei”, relata istoricul Aron Densuşianu.
Într-o zi de sărbătoare, Zafira, ascunsă încă în turn, şi-a revăzut tatăl în curtea bisericii povestindu-le câtorva săteni de dispariţia ei. „Neîndurate, pe cel ce l-am iubit l-ai omorât, voi acum să mor şi eu! S-a aruncat jos şi a fost moartă. Unde a căzut s-a şi înmormântat. Mormântul ei acoperit cu piatră de marmură tăiată în forma unui coşciug, există până astăzi bine conservat, numai crucea s-a sfărâmat încâtva. Amantul s-a restaurat din cruda bătaie şi adeseori, zice tradiţiunea, plângerile lui pe mormântul nefericitei Zafira, în puterea nopţii deşteptau vecinătatea”, a relatat istoricul Aron Densuşianu, în volumul Suveniri şi impresiuni de călătorie, publicat în Familia, în 1866.
Domniţa Ileana din Cetatea Colţ
Aflate în apropierea bisericii Densuş, ruinele Cetăţii Colţ de la poalele Retezatului au strânit de-alungul timpului imaginaţia călătorilor. În secolul al XVII-lea, cetetea era remarcată de cronicarul otoman Evlya Celebi pentru mulţimea fetelor frumoase, iar două secole mai târziu, se spune că Jules Vernes a fost inspirat de ruinele ei, în romanul „Castelul din Carpaţi”. Cea mai cunoscută legendă a cetăţii provine însă din tradiţia populară şi o are în prim-plan pe domniţa Ileana Cândea, care a stăpânit cetatea în secolul al XVI-lea. În timpul unui asediu al tătarilor, soldatul pe care Ileana îl iubea a fost luat prizonier. Tânărul i-ar fi apărut în somn fecioarei şi i-a spus că va fi eliberat, când ea va aduna atâta aur cât să ajungă până la el.
„Odată, într-o noapte înstelată, luminată de razele aurii ale lunii, şezând în foişorul cetăţii atârnat pe marginea stâncii, Ileana toarse mult, până ce trecu de miezul nopţii. Şi ce să vadă? Tortul, ce l-a tors după miez de noapte, era din fire de aur şi dacă torcea oricând după miezul nopţii, se alegea tot cu fire de aur. Aşa torcea ea noapte de noapte, când odată, înspre cântători, cine-i prinse fusul, ce sfârâia în josul foişorului? Era iubitul Ilenei, care în momentul în care firele de aur au fost atât de lungi, cât să ajungă la locul în care era el prins, i-au pocnit lanţurile de pe trup şi el a putut să alerge acasă, în braţele ei iubitoare“, a relatat istoricul Octavian Floca, în Ghidul judeţului Hunedoara, publicat în anul 1969.
Fecioara care s-a iubit cu regele Ungariei
O serie de legende vechi, menită să îi atribuie voievodului transilvănean Ioan de Hunedoara origini regale, prezintă povestea de iubire dintre mama sa şi însuşi regele Ungariei, Sigismund I. Cronicarii ungari din secolele trecute afirmau că Iancu ar fi fost fiul nelegitim al regelui, îndrăgostit de o domniţă valahă, Elisabeta.
„Regele Sigismund, care era şi împăratul Germaniei, se desfăta în aventuri amoroase. Într-un timp, petrecând în Ardeal, ca să-i treacă de urât, face cunoştinţă cu o fată de valah, amăgind-o. Înainte de sosirea noului musafir, regele era silit să plece, însă mai înainte se îngriji de fată şi de reputaţia ei şi o mărită după un nobil valah, dându-i totodată un inel de recunoaştere, cu care să-l trimită pe noul – născut la dânsul. Cu sosirea în lume a micului Ioan, mama descoperă totul bărbatului său, care fiind bun la inimă se linişteşte în toate, iar cei doi soţi aşteaptă cu nerăbdare acel moment când vor trimite copilul la monarhul tată, în palatul imperial plin de strălucire. O întâmplare curioasă era cât pe aici să pună capăt frumoaselor nădejdi. Într-o zi, copilul jucându-se în braţele mamei cu inelul strălucitor, acela fu răpit de un hoţ de corb, care zbura pe acolo şi dispăru cu el. La rugăminţile repetate ale mamei, bărbatul pleacă după pasărea hrăpăreaţă şi săgetând-o aduce obiectul furat. Mai târziu, Ioan, cu inelul mântuit în mod miraculos, se prezintă Monarhului părinte, care-l primeşte cu amabilitate şi-i dăruieşte cetăţi şi sate”, scrie Teodor Popa, citându-l pe Gaşpar Heltai, în volumul Iancu Corvin de Hunedoara (1928).
O altă formă a legendei, care aparţine cronicarului ungar Petho, spune că în anul 1392, regele Sigismund a ajuns în Ardeal şi a poposit la Deva, unde îşi aştepta resturile armatei. „Ca să-şi alunge urâtul şi gândurile războiului, a chemat la el pe frumoasa fată a unui boier român, pe Elisabeta de Margina. Fata n-a cedat dorinţei regelui, până când acesta n-a asigurat-o că va avea grijă de ea în orice împrejurări. Reîntorcându-se Sigismund din expediţie, ca învingător, a chemat-o la sine pe Elisabeta de Margine şi după ce a aflat că fata este însărcinată i-a dat un inel cu încredinţarea că dacă ar naşte fecior să îl ducă la el la Buda, unda îi va purta de grijă. Elisabeta a adus pe nume un fecior, care a primit numele de Ioan”, afirma autorul volumului Iancu Corvin de Hunedoara (1928).
Tragedia Ruxandrei, frumoasa fiică a voievodului Vasile Lupu
Ruxandra a fost fiica mezină a voievodului Vasile Lupu, din Moldova secolului XVII, şi a primei lui soţii, Doamna Tudosca. S-a născut în 1632, la Iaşi, iar frumuseţea ei şi dramele suferite au transformat-o într-un personaj legendar. Domniţa Ruxandra a avut pretendenţi încă de la vârsta de nouă ani, scriu istoricii, însă tatăl său îşi dorea ca ea să fie dată în căsătorie unui rege sau unui împărat. Mama fetei a murit când aceasta avea 10 ani, iar trei ani mai târziu, Ruxandra a fost trimisă drept zălog la Constantinopol unde a rămas trei ani până când Vasile Lupu a răscumpărat-o cu mari sume de bani. Domnitorul a adus-o în ţară cu gând să o mărite. Printre pretendenţii ei s-a aflat Sigismund, fiul principelui transilvan Gheorghe Rackoczi I, însă căsătoria nu a mai avut loc. A fost cerută apoi în căsătorie de un conte polonez şi mai apoi de prinţul cazac Dumitru Wisznowiecki, care s-a prezentat la curtea ei, ca om de rând.
„Wisznowiecki când văzu pe Ruxandra, o iubi ca un nebun, însă nu fu iubit de ea. Toate strădaniile lui fură zadarnice. Domniţa nu vru să audă de dragostea acestui necunoscut, care nu-i plăcea. Când destăinui într-adevăr cine era, după multă vreme, fu prea târziu. Ruxandra era poate prea mândră pentru a se mărita cu un prinţ pe care îl respinsese înainte de a şti cine este”, a relatat istoricul Constantin Gane, în volumul „Trecute vieţi de doamne şi domniţe” (1932). Ruxandra a fost cerută în căsătorie în 1650 de Bogdan Hmielniţki, hatmanul cazacilor, care o voia drept soţie pentru fiul său Timuş.
„În septembrie 1650 intrară întâi tătarii în Moldova şi, scurt după aceia, veni şi armata cazacilor. Curtea domnească, zăpăcită, se răzleţi. Doamna Ecaterina, Domniţa Ruxandra, fiul şi fraţii voievodului, fugiră de se închiseră în Cetatea Neamţului, iar Vasile Lupu el însuşi s-a mutat din Iaşi, în nişte poeni, în codrul Căpoteştilor”, mai susţine istoricul. Abia atunci Vasile Lupu s-a văzut nevoit să-i trimită peţitorului un răspuns favorabil la cererea în căsătorie. Nunta a avut loc, însă un an mai târziu, prinţul cazac a murit în luptă. După moartea soţul ei, Ruxandra a rămas în exilul ţinuturilor stăpânite de cazaci aproape 20 de ani. S-a întors în ţară şi s-a stabilit în cetatea Neamţului, unde a sfârşit în 1687, când un grup de cazaci au jefuit aşezarea.
„Aflat-au pre doamna Ruxandra, fata lui Vasilie Vodă, pre care o au ţinut-o în Cetatea Neamţu şi cu multe munci au muncit-o pentru avuţie, pre urmă i-au tăiat capul pe pragu cu toporu”, relata cronicarul Ion Neculce.
Vă recomandăm şi:
Împăratul roman Traian s-ar fi îndrăgostit de sora regelui dac Decebal, potrivit unor legende care îşi au originea în scrierile autorului latin Dio Cassius şi într-o scenă încărcată de simboluri, sculptată pe Columna lui Traian.
FOTO Blestemul dintre ruinele cetăţii lui Jules Verne, de la poalele Retezatului
Cetatea Colţ, din comuna hunedoreană Râu de Mori, care l-a inspirat pe Jules Verne în romanul „Castelul din Carpaţi“ a devenit un monument aproape interzis turiştilor. Cei care ajung la poalele ei găsesc cu greu drumul spre cetate şi trebuie să fie cu ochii în patru din cauza viperelor şi a zidurilor şubrede.
Cea mai înfricoşătoare poveste adevărată din istoria Castelului Corvinilor este cea a decapitării domniţei Ana (Barbara) Torok, de către soţul ei, nobilul Ioan Torok, cel care a stăpânit Castelul Corvinilor în secolul XVI. Domniţa a sfârşit torturată şi ucisă cu un piron, pentru că îşi înşelase soţul.
Locul care dă fiori celor mai mulţi dintre vizitatorii Castelului Corvinilor este fântâna din curtea interioară, veche de şase secole, despre care se spune că a fost construită de trei prizonieri turci, în vremea lui Iancu de Hunedoara. Potrivit unor legende, turcii au fost ucişi după 15 ani în care au săpat în stâncă şi au dat de apă, deşi li se promisese că vor fi eliberaţi.
Elisabeta Szilagyi, soţia lui Ioan de Hunedoara şi mama regelui Matia Corvin, a jucat un rol importat în istoria poporului român, chiar dacă povestea „reginei din Hunedoara“ este presărată de controverse.
Se încarcă comentariile...
