FOTO Blestemul bisericii trăsnite din Săcărâmb. Ruinele ei s-au prăbuşit din nou şi amintesc de incendiul mistuitor care a prefaţat Catastrofa din 1971
0Ruinele fostei biserici greco-catolice din Săcărâmb s-au prăbuşit, după aproape jumătate de secol de la incendiul care a dus la distrugerea completă a aşezării. Este un semn prevestitor de rele, spun unii dintre localnici, cu gândul la catastrofa de la poalele Săcărâmbului, care a urmat mistuirii bisericii din 1970. Un an mai târziu, în toamna târzie a anului 1971 aproape 100 de oameni au murit în urma revărsării iazului de decantare din Certej.
Un zid al fostei biserici greco-catolice din Săcărâmb s-a surpat într-una din nopţile trecute, prefăcându-se într-un morman de dărâmături.
Oamenii din sat se arată uimiţi de incident şi cred că este un semn rău. Unii dintre ei îşi amintesc cu înfiorare cum, în dimineaţa de 14 septembrie 1970, biserica a fost mistuită de flăcări, în timpul unei furtuni care a abătut fulgere asupra ei. A fost al treilea incendiu care a cuprins aşezarea, în cei peste 200 de ani ai istoriei ei, iar din 1970 lăcaşul nu a mai fost reparat.
De fiecare dată când natura a lovit în vechea biserică a Săcărâmbului, oamenii din sat s-au aşteptat la ce a fost mai rău.
În 1971, la un an de la ultimul incendiu şi cel care a devastat definitiv aşezarea, s-a petrecut, în vecinătatea Săcărâmbului, cea mai mare catastrofă minieră din ultimul secol. În dimineaţa zilei de 30 octombrie 1971, iazul de steril al exploatării miniere de la Certej s-a prăbuşit peste un cartier muncitoresc, luând viaţa a 89 de oameni, majoritatea tineri şi copii, din familiile celor care lucrau în minele de aur. Peste 300.000 de metri cubi de steril au ras totul în calea lor, în numai un sfert de oră. Şase blocuri, un cămin de nefamilişti şi peste 20 de gospodării au fost acoperite şi distruse de valul de zgură toxică, iar sute de familii au avut de suferit de pe urma catastrofei.
Oraşul cosmopolit al minerilor
Săcărâmbul este un loc aparte al Hunedoarei, în trecut fiind un adevărat El Dorado al europenilor aflaţi în căutarea aurului. Aşezarea din Munţii Metaliferi, aflată la 25 de kilometri de municipiul Deva, a fost atestată documentar în urmă cu 550 de ani, însă povestea prin care a devenit cunoscut în lume datează de la mijlocul secolului al XVIII-lea, când aici au fost deschise primele exploatări miniere. Potrivit legendei, un sătean din Nojag, care îşi mâna porcii prin pădurile de munte, a observat sclipind, dintr-o râpă ascunsă, un bolovan. A coborât în deschizătura muntelui şi a desprins bucata strălucitoare din roca în care fusese înţepenită, iar a doua zi s-a prezentat cu ea în faţa unui moşier care avea o mică exploatare minieră în acele ţinuturi. „Piatra“ s-a dovedit a fi aur, iar vestea descoperirii metalului preţios s-a răspândit cu repeziciune.
„Numele de Szekerembe provine din expresia „hai sä cărăm", adică Hay Szekerem, prin care românii înţeleg transportul minereului”, consemna topograful austriac Joseph Adalbert Krickel, în jurnalul său de călătorie, în februarie 1828.
Povestea descoperirii zăcământului de aur, susţinea minerologul Edward Daniel Clarke (1769-1822), merită o atenţie deosebită, „căci aduce o mărturie însemnată cu privire la părerea universală răspândită printre mineri că flăcările care se văd uneori jucând la suprafaţa pământului denotă prezenţa unor vine metalice în fisurile din pământ”, se arată într-o lucrare a autorului englez care a vizitat Săcărâmbul în 1802.
Biserica trăsită de la Săcărâmb
La mijlocul secolului al XVIII-lea, în Săcărâmb s-a deschis prima exploatare minieră de metale preţioase. Aici lucrau români, maghiari, slovaci şi italieni, iar satul a ajuns să numere peste 350 de locuinţe, cele mai multe de mineri. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, peste 40 de tone de aur au fost extrase din minele Săcărâmbului. În afara aurului, din munţii Săcărâmbului erau scoase mai multe tipuri de minerale valoroase şi rare, cum erau teluriumul şi săcărâmbitul. „O ocnă de sare este măreaţă, dar să vizitezi o mină de aur te umple de tristeţe, cu toate că este interesantă. Mergând în apă până la glezne, bieţii mineri trebuie să parcurgă, zilnic, multe sute de stânjeni, pentru a-şi căştiga acolo, înconjuraţi de stânci, o leafă amară”, afirma topograful austriac Joseph Adalbert Krickel.
Până în secolul al XX-lea, Săcărâmbul devenise însă un orăşel minier important. Minele de la Săcărâmb au funcţionat până la începutul anului 2000, iar în prezent sunt închise.
Biserica trăsnită din Săcărâmb
Zona climaterică din munţi
Locul este celebru nu doar prin istoria sa, dar şi prin efectele benefice pentru sănătatea celor care ajung sau trăiesc aici.
Locuitorii din Săcărâmb susţin că „pădurea de argint” care înconjoară satul de munte are proprietăţi miraculoase. Codrii de fag sunt bântuiţi de spirite benefice, susţin unii oameni, iar izvorul împăratului Franz Joseph din pădure este folosit ca apă tămăduitoare. „Povestea spune că împăratul a traversat pădurea, pe drumul pe care aurul extras de mineri era transportat spre Zlatna, oprindu-se însă în dreptul unui izvor. Aici împăratul a luat masa şi a băut din apa tămăduitoare a izvorului, despre care se spune că a aflat că aduce binefaceri sănătăţii, dar şi potenţei. Apa acestui izvor este foarte pură şi este încărcată de energie, lucru stabilit de numeroase studii“, relata locanicul Alexandru Pavel Tokar. Săcărâmbul este un centru energetic, spune hunedoreanul, şi o zonă în care s-au petrecut miracole.
Vă recomandăm şi:
Aurul, fierul şi cărbunele au transformat Hunedoara în trecut, într-unul dintre cele mai prospere ţinuturi din Transilvania. În ultimele decenii ale secolului XIX, industria Hunedoarei beneficia de investiţii masive, care au transformat cu totul situaţia economică a regiunii.
Zeci de case din satele hunedorene ale Ţării Moţilor au fost părăsite odată cu terenurile lor, după ce minele de aur s-au închis. O primărie a lansat o campanie inedită, menită să îi convingă pe oameni să se întoarcă în zona depopulată de munte.
Un publicist şi geolog englez a dezvăluit într-un jurnal de călătorie apărut în Londra, în 1862, cât de mare a fost şocul primelor sale întâlniri cu comunităţile de ţigani care locuiau în tabere de corturi pe malul râurilor Mureş şi Strei şi la marginea orăşelelor hunedorene ale secolului XIX.
Ţinutul cetăţilor dacice a fost dintotdeauna un loc al misterelor şi al legendelor. În zona Sarmizegetusei Regia, oamenii au păstrat istorisiri vechi, despre aurul ascuns de strămoşi în munţi, iar descoperirea fiecărei comori a stârnit şi mai mult fantezia localnicilor. Istoricii au consemnat, de asemenea, poveştile vechilor căutători de comori, din secolele trecute.
Valea Jiului şi Petroşani se arătau călătorilor din secolul al XIX-lea ca locuri sălbatice şi bogate în minerale, unde peste decenii aveau să se amestece vechii stăpâni ai ţinutului care se ocupau cu păstoritul şi „barabele“ – străinii veniţi şi stabiliţi apoi în vale pentru a-şi câştiga existenţa în minele de cărbune. David Ansted, un geolog englez care călătorise în anii 1860 în Valea Jiului, anticipa prosperitatea zonei carbonifere.
Se încarcă comentariile...
