FOTO Povestea celui mai frumos sat din Hunedoara: Săcărâmb, locul căutătorilor de aur din Europa secolelor trecute
0Unul dintre cele mai frumoase sate din Hunedoara este Sâcărâmb. Povestea aşezării este legată de zăcămintele importante de aur descoperite în urmă cu două secole şi jumătate, care au atras în aceste locuri familii din toate colţurile lumii. Satul Săcărâmbul impresionează prin peisajele de care este înconjurat, clădirile vechi şi istoria locului.
Săcărâmb se dezvăluie turiştilor ca un loc fascinant, situat într-o zonă izolată de munţi şi de păduri, nu departe de municipiul Deva, la capătul unui urcuş de aproape zece kilometri.
Despre Săcărâmb, istoricii spun că în secolele trecute a fost unul dintre cele mai căutate locuri de către europenii cuprinşi de febra aurului. Aici s-au stabilit pentru a munci în minele înfiinţate la mijlocul secolului XVIII, oameni din toate părţile continentului. Potrivit legendei, un sătean din Nojag, care îşi mâna porcii prin pădurile de munte, a observat sclipind, dintr-o râpă ascunsă, un bolovan. A coborât în deschizătura muntelui şi a desprins bucata strălucitoare din roca în care fusese înţepenită, iar a doua zi s-a prezentat cu ea în faţa unui moşier care avea o mică exploatare minieră în acele ţinuturi. „Piatra” s-a dovedit a fi aur, iar vestea descoperirii metalului preţios s-a răspândit cu repeziciune. În anii următori, la mijlocul secolului XVIII, în Săcărâmb avea să fie deschisă prima exploatare minieră. Aici lucrau români, maghiari, slovaci şi italieni, iar satul a ajuns să numere peste 350 de locuinţe, cele mai multe de mineri. Până la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea peste 40 de tone de aur au fost extrase din minele Săcărâmbului. În afara aurului, din munţii Săcărâmbului erau scoase mai multe tipuri de minerale valoroase şi rare, cum erau teluriumul şi săcărâmbitul.
„Aurul din Nagyag (Săcărâmb) nu este obţinut prin spălări, ci din vene (filoane) Oamenii muncesc mult pentru aurul scos din mine, dar producţia este considerabilă”, constata geologul englez David Ansted, în urma unei călătorii în această zonă în 1862. Au fost descoperite şi comori ascunse la poalele muntelui: ulcioare pline cu monezi din aur şi bijuterii din bronz.
Potrivit istoricilor, interesul stârnit de zăcământul Săcărâmb este ilustrat de faptul ca el a constituit terenul de studiu a numeroşi cercetători de la universităţile şi instituţiile geologice din Viena, Budapesta, dar şi de la academiile miniera din Freiberg, Bibram, Leoben şi Graz. În împrejurimile Săcărâmbului, la poalele Cetraşului, au fost descoperite, în 1860, un vas conţinând monede de aur şi un lanţ de bronz. Monedele sunt republicane romane, cunoscute a fi întrebuinţate în relaţiile de schimb de către daci înainte de cucerirea romană.
Până în secolul XX, Săcărâmbul devenise un orăşel minier, cu o populaţie în care se amestecau urmaşi ai străinilor şi românilor stabiliţi aici pentru a lucra ca „băieşi”, cu trei biserici şi o mulţime de cârciume – o aşezare atipică pentru zona greu accesibilă în trecut.
Minele de aur, închide de un deceniu
Minele din zona Săcărâmb şi-au continuat existenţa până la începutul anului 2000. Patru mine funcţionau în cadrul exploatării de la Certej, dar în prezent sunt închise. Oamenilor le-au rămas amintirile despre, dar şi mândria că trăiesc într-un loc de poveste, chiar dacă multe dintre vechile case bătrâneşti au rămas părăsite.
.„Nu aş pleca din Săcărâmb pentru nimic. Să veniţi seara să simţiţi ce linişte îţi dă acest loc. Să vedeţi cum strălucesc stelele, în noapte, deasupra văii şi a muntelui”, spunea Daniel Danciu, un fost miner, disponibilizat în anul 2000. Familia săteanului locuieşte în apropiere de biserica trăsnită. Monumentul a fost ridicat în anul 1800 pe coasta unui deal, iar de la înălţimea lui se dezvăluie întreaga aşezare, Valea Mureşului şi munţii metaliferi. Biserica greco-catolică a fost distrusă aproape în întregime în urma unei furtuni din toana anului 1870, însă ruinele ei au rămas un simbol al Săcărâmbului. Cea mai veche biserică este însă biserica romano-catolică, ridicată în 1777.
Vă recomandăm şi:
Zeci de case din satele hunedorene ale Ţării Moţilor au fost părăsite odată cu terenurile lor, după ce minele de aur s-au închis. O primărie a lansat o campanie inedită, menită să îi convingă pe oameni să se întoarcă în zona depopulată de munte.
Un publicist şi geolog englez a dezvăluit într-un jurnal de călătorie apărut în Londra, în 1862, cât de mare a fost şocul primelor sale întâlniri cu comunităţile de ţigani care locuiau în tabere de corturi pe malul râurilor Mureş şi Strei şi la marginea orăşelelor hunedorene ale secolului XIX.
Ţinutul cetăţilor dacice a fost dintotdeauna un loc al misterelor şi al legendelor. În zona Sarmizegetusei Regia, oamenii au păstrat istorisiri vechi, despre aurul ascuns de strămoşi în munţi, iar descoperirea fiecărei comori a stârnit şi mai mult fantezia localnicilor. Istoricii au consemnat, de asemenea, poveştile vechilor căutători de comori, din secolele trecute.
Valea Jiului şi Petroşani se arătau călătorilor din secolul al XIX-lea ca locuri sălbatice şi bogate în minerale, unde peste decenii aveau să se amestece vechii stăpâni ai ţinutului care se ocupau cu păstoritul şi „barabele“ – străinii veniţi şi stabiliţi apoi în vale pentru a-şi câştiga existenţa în minele de cărbune. David Ansted, un geolog englez care călătorise în anii 1860 în Valea Jiului, anticipa prosperitatea zonei carbonifere.
Se încarcă comentariile...
