FOTO Pe urmele minelor de fier din Transilvania. Cinci locuri de neuitat din ţinutul de poveste al pădurenilor
0
Drumurile spre cele mai îndepărtate colţuri ale Ţinutului Pădurenilor pornesc de la Castelul Corvinilor, un loc de basm în jurul căruia s-a dezvoltat târgul de fier al Hunedoarei. Aşezările din Munţii Poiana Ruscă au păstrat vestigii ale industriei miniere, însă pariază pe turism. Iar oferta lor este bogată.
Castelul Corvinilor a fost dintotdeauna locul de unde începeau călătoriile spre Ţinutul Pădurenilor. În târgul de fier de la poalele castelului medieval, pădurenii coborau pe caii mici şi puternici, pentru a-şi vinde uneltele realizate în numeroasele ateliere metalurgice din satele de munte. Cu timpul, potecile anevoioase s-au transformat în drumuri, iar căile ferate înguste, construite cu mare greutate, şi reţeaua de funiculare au uşurat accesul într-un ţinut aproape sălbatic, înconjurat de întinderi mari de pădure.
Ţinutul Pădurenilor, învecinat Hunedoarei, Ţării Haţegului şi Devei, se află la poalele Munţilor Poiana Ruscă. Are în componenţă comunele Bătrâna, Bunila, Cerbăl, Ghelari, Lelese, Lunca Cernii de Sus şi Topliţa, cu peste 40 de sate şi cătune, înfiinţate pe creste şi pe văile râului Cerna şi ale afluenţilor săi. Toate comunele sunt înconjurate de păduri.
În urmă cu jumătate de secol, în numeroasele cătune ale pădurenilor locuiau peste 15.000 de oameni, însă populaţia zonei a scăzut până la 5.000 de oameni, unele sate rămânând părăsite.
Cu timpul, minele de fier s-au închis, funicularele care împânzeau munţii au dispărut şi ele, iar tinerii şi-au lăsat gospodăriile în grija bunicilor şi au plecat să muncească la oraşe sau în Occident şi nu s-au mai întors. În comunele din ce în ce mai depopulate, turismul a ajuns o soluţie salvatoare pentru zona care a trăit în ultimele secole din exploatarea bogăţiilor subterane şi a pădurilor şi din creşterea animalelor.
Oferta turistică a zonei este bogată. Pe lângă priveliştile pitoreşti ale satelor izolate, cu salbe de case mici din lemn care ocupă dealurile şi văile împădurite, locuite de oameni care păstrează tradiţii arhaice şi îmbracă straie populare, călătorii ajunşi în Ţinutul Pădurenilor pot găsi rămăşiţe bine conservate ale industriei miniere înfloritoare la sfârşitul secolului al XIX-lea. Mulţi dintre ei sunt cuceriţi de-a dreptul de cele văzute în satele de munte. „S-a întâmplat, nu o dată, ca turişti veniţi pentru o singură seară să ne întrebe dacă nu mai pot rămâne încă o zi sau chiar două. Iar în alte cazuri, au revenit în judeţul Hunedoara chiar şi a opta sau a noua oară!“, spune Coca Beraru, administrator al unei pensiuni de pe Valea Cernei.
UNDE DUC ŞOSELELE DIN ŢINUTUL PĂDURENILOR
De la Castelul Corvinilor, mai multe şosele se îndreaptă spre cele mai îndepărtate locuri din Ţinutul Pădurenilor, aflate la graniţa judeţului Hunedoara cu Timiş şi Caraş-Severin. Una dintre ele înconjoară Lacul Cinciş, pe malul căruia se înghesuie mai multe moteluri şi pensiuni, traversează comunele Topliţa şi Lunca Cernii de Jos şi se afundă în pădure până la limita judeţului, aflată la 50 de kilometri de Hunedoara. „De aici, oamenii coboară la Rusca Montană şi la Ruşchiţa în judeţul vecin, aflate la două ore de mers pe jos, pe un drum de pădure“, descrie Rozica Mezinescu, o localnică din satul Negoiu (Lunca Cernii de Jos). Din Lunca Cernii de Jos, un drum de pământ urcă spre Vadu Dobrii, o aşezare prosperă în trecut, unde existau o mină de fier şi o unitate militară de rachete. Iarna, din cauza zăpezilor, satul pitoresc locuit de mai puţin de 20 de oameni rămâne izolat de restul lumii.
O altă şosea, construită de mai puţin de doi ani, porneşte din vecinătatea Lacului Cinciş până la mănăstirea Prislop, aflată peste dealuri de zona de agrement. „Până atunci, pentru a ajunge la mănăstirea părintelui Arsenie Boca, mergeam o oră-două pe jos, pe potecile din pădure numai de noi ştiute. Drumul nou, care străbate pădurea şi leagă Lacul Cinciş de şoseaua spre mănăstire se umple, vara, de maşinile străinilor“, spune Ioana Bodea, o localnică din satul Cinciş Cerna.
De la poalele barajului Lacului Cinciş, un drum urcă spre Ghelari, cea mai mare comună din Ţinutul Pădurenilor, un loc unde zăcămintele de fier au fost exploatate mai bine de două milenii. Drumul care străbate Ghelariul se îndreaptă spre Bunila, o comună cu sate răsfirate pe creste, în care mai locuiesc 300 de oameni. O altă şosea străbate Valea Govâjdiei şi urcă apoi spre comuna Lelese, unde localnicii se încăpăţânează să păstreze tradiţiile vechi cu care se mândresc.
De la Castelul Corvinilor, o altă şosea de circa 40 de kilometri urcă pe valea râului Zlaşti, spre comunele Cerbăl şi Bătrâna. Drumul traversează sate mici înconjurate de păduri întinse şi urcă pe marginea unor versanţi care oferă uneori privelişti ameţitoare. Între Poiana Răchiţelei şi Bătrâna se întind codrii seculari, o rezervaţie a naturii şi un sanctuar al animalelor sălbatice mari.
AVENTURĂ ÎN NECUNOSCUT
Turiştii care ajung în zona de şes a Ţinutului Pădurenilor vin aici, de cele mai multe ori, doar pentru a vizita Castelul Corvinilor sau pentru că sunt într-un pelerinaj la Mnăstirea Prislop, spune Coca Beraru, administrator al unei pensiuni. Sunt puţini cei care doresc să mai vadă şi altceva, poate şi pentru că nu au auzit de celelalte zeci de obiective turistice de prim rang din judeţul Hunedoara.
„În Ţinutul Pădurenilor îndrumăm turiştii spre superlativele locului: cea mai mare biserică din mediul rural din România, catedrala de la Ghelari, furnalul de la Govăjdia, cel mai vechi furnal cu turnare continuă din Europa, încă în picioare, desigur că toată lumea vrea să admire priveliştea splendidă a Lacului Cinciş, cu munţii Poiana Ruscă şi albastrul cerului în fundal sau să privească, de pe dealurile Cincişului spre masivul Retezat sau spre Munţii Apuseni. Sunt şi turişti care vin aici pentru enduro, mai nou, pentru ciclism, am avut turişti care au dorit să meargă la Peştera Fetelor, pe cheile Cernei sau pe şoseaua asfaltată până sus, la Gura Bordului, la graniţa cu judeţul Caraş-Severin. Unii dintre ei, puţini, e drept, au venit aici pentru a ajunge la Cinciş, la mormântul părintelui Crăciun, cunoscut ca un preot cu har şi blândeţe, dar şi un apropiat al părintelui Arsenie Boca, în timp ce alţii au ajuns la noi în căutare de costume tradiţionale vechi, în satele din pădurenime“, adaugă Coca Beraru.
Cele mai multe locuri de cazare pentru cei care doresc să viziteze aşezările de munte se află în Hunedoara. Costul unei nopţi de cazare porneşte de la 80 de lei. Din Hunedoara, excursiile cu maşina până în cele mai îndepărtate locuri ale Ţinutului Pădurenilor durează mai puţin de două ore. Zecile de pensiuni de pe malul Lacului Cinciş şi din zona Haţegului sunt, de asemenea, ofertante în ce priveşte cazarea. Odată ajunşi la pensiunile din zonă, oaspeţii află, în sesiuni de informare, de ghidaj turistic de 40-50 de minute, cu harta în faţă şi ilustraţii despre fiecare loc în parte, ce au de vizitat, istoriile şi legendele fiecărui loc în parte.
„Oferta turistică la cele mai multe pensiuni include, pe lângă cazare, parcare, grădină cu leagăne şi şezlonguri, acces la o bucătărie şi un salon complet utilate şi câte o sesiune de ghidaj turistic. De obicei, îi invităm seara, după ce reuşim să aşezăm în camere pe fiecare turist în parte, la un pahar de vin şi multe poveşti de-ale locului. Turiştii care ajung în zonă sunt bucuroşi să găsească în camere şi trasee turistice tipărite, gândite pentru tururi de o zi fie în Ţara Haţegului, fie pe Valea Mureşului sau în zona Brad-patrulaterul aurului, fie, desigur, mult mai aproape: chiar la noi în Ţinutul Pădurenilor“, detaliază administratorul unei pensiuni de pe malul Lacului Cinciş.
5 locuri de vizitatîn ţinutul pădurenilor
Bogat în vestigii ale industriei miniere, cu biserici vechi de peste 300 de ani sau unice prin povestea şi înfăţişarea lor, Ţinutul Pădurenilor are câteva superlative care nu trebuie ratate de cei ce se aventurează pe drumurile sale de munte.
Catedrala Pădurenilor, cu picturi poleite cu aur
Satul Ghelari ocupă colinele din jurul unei cariere miniere uriaşe, care seamănă cu un cazan. În vale, se întind rămăşiţele clădirilor din cărămidă, înfiinţate în vremea austro-ungarilor şi ale construcţiilor din beton ridicate în anii regimului comunist, când peste 4.000 de oameni lucrau în exploatările miniere. Valea a rămas pustie în ultimii ani şi este folosită vara ca loc pentru competiţiile de enduro, la care participă sute de motociclişti din numeroase ţări. Asupra ei veghează una dintre cele mai neobişnuite biserici din ţară. Catedrala ortodoxă îşi înalţă turlele albe cu acoperişuri strălucitoare la aproape 50 de metri. Interiorul i-a fost împodobit cu picturi care se întind pe 4.000 de metri pătraţi şi cu icoane la poleirea cărora s-au folosit patru kilograme de aur. Construcţia aşezământului a început în 1939, cu marmură adusă de la cariera din satul învecinat Alun şi cu materiale transportate cu funicularele din Hunedoara. Din cauza numeroaselor galerii miniere săpate sub Ghelari, catedrala aproape s-a prăbuşit în anii ’70, dar, treptat, a fost reparată şi tranformată într-o „bijuterie“ a Ţinutului Pădurenilor.
Legendarul furnal de la Govăjdia
Satul Govăjdia se află la 20 de kilometri de Hunedoara, iar casele sale sunt înşiruite într-o vale mărginită de versanţi prăpăstioşi, acoperiţi cu păduri întinse, umbrită în cea mai mare parte a zilei. Locul păstrează o adevărată comoară a industriei din vremea Imperiului Austro-Ungar: un furnal unic prin vechimea şi starea sa de conservare. Furnalul de la Govăjdia a fost construit între anii 1806 şi 1810 pe amplasamentul unui fost atelier de fier din Evul Mediu. La sfârşitul secolului al XIX-lea, furnalul, alimentat cu minereu de fier de la vechile mine din Munţii Poiana Ruscă, producea anual peste 8.000 de tone de fontă cenuşie. Exponatele realizate aici au fost prezentate la Expoziţia Universală de la Paris, din 1889, pentru care a fost ridicat Turnul Eiffel, iar o legendă plăcută localnicilor spune că piese din fontă fabricate la Govăjdia au fost folosite la construcţia turnului-simbol al Franţei. Furnalul şi-a încetat funcţionarea la începutul secolului XX, odată cu dezvoltarea Uzinelor de fier de la Hunedoara, devenite principalul producător de fontă din Imperiul Austro-Ungar. Cuptorul său uriaş s-a păstrat intact şi le oferă vizitatorilor săi o mărturie vie despre industria fierului din urmă cu două secole.
Cel mai lung tunel din vremea austro-ungarilor
Veche de aproape un secol şi jumătate, calea ferată îngustă care lega Hunedoara de ţinutul Pădurenilor a funcţionat aproape neîntrerupt până în urmă cu un deceniu. Locul de pornire a mocăniţelor se afla lângă Castelul Corvinilor, unde pot fi văzute ruinele unei staţii de funicular. La peste 10 kilometri distanţă, după o călătorie prin ţinuturile sălbatice ale Hunedoarei, calea ferată îngustă îşi avea capătul de linie după furnalul de la Govăjdia, în vecinătatea unei uriaşe cariere de talc şi dolomită. Terasamentul ei a devenit cu timpul un loc preferat al amatorilor de plimbări pe jos, cu bicicleta sau cu ATV-urile. Cea mai spectaculoasă porţiune a fostei căi ferate este tunelul de aproape 800 de metri care leagă valea Zlaştiului de valea Govăjdiei. A fost construit în urmă cu mai bine de 120 de ani, este căptuşit cu cărămidă şi s-a păstrat aproape intact. Recent, în tunel a fost amenajată o expoziţie uriaşă de fotografie dedicată istoriei zonei, iar astfel de evenimente culturale vor continua. Cei care pornesc dinspre Hunedoara şi traversează tunelul au parte la ieşirea din el de o privelişte neobişnuită. Drumul mocăniţei îi aduce dintr-o zonă de deal, în mijlocul unui loc sălbatic, înconjurat de stânci care veghează de la zeci de metri altitudine asupra văii Govăjdiei.
Lacul Cinciş
Cea mai populară destinaţie turistică din Ţinutul Pădurenilor este Lacul Cinciş, aflat la 15 kilometri de Hunedoara şi înconjurat de numeroase pensiuni, campinguri şi case de vacanţă. Barajul Lacului Cinciş a fost construit la începutul anilor ’60, iar lacul său de acumulare, care alimenta Hunedoara şi combinatul siderurgic, a dus la inundarea a cinci sate vechi din Ţinutul Pădurenilor. Oamenii locului au fost nevoiţi să se mute, luându-şi cu ei ce mai puteau salva, dar sub apă au rămas cimitirele străvechi şi mai multe biserici. Biserica romano-catolică, unul dintre lăcaşele ruinate în anii ’60, a devenit un loc atractiv pentru turiştii veniţi la Cinciş. A fost ridicată la sfârşitul secolului al XVIII-lea, din ordinul împărătesei Maria Tereza, iar în jurul ei, acoperite de pădure şi ape se găsesc ruinele mai multor case şi ateliere de fier din satul dispărut Baia de Crai. Zidurile altei biserici, ortodoxe, au rămas şi ele în picioare şi au devenit atracţiile neobişnuite pentru excursionişti şi amatori de fotografii. Un alt lăcaş stă scufundat în ape, iar uneori, în vremurile secetoase, când nivelul lacului de acumulare scade vertiginos, i se poate vede turla ieşind din apele tulburi ale Cincişului. Toate stau mărturii pentru povestea amenajării lacului de acumulare, una cu care localnicii s-au împăcat, deşi mai păstrează legende despre spiritele morţilor din cimitirele inundate, care bântuie aceste locuri şi alungă animalele şi despre blestemele aruncate de bunicii lor asupra apei. Pe un alt mal al Lacului Cinciş, Nicolae Ceauşescu a avut propria casă de vacanţă, o vilă construită în anii ’70 în complexul „Casă Albă“, înconjurată de pădure şi închisă în prezent.
Satul de marmură
Satul Alun, aflat la 30 de kilometri de Hunedoara, numără peste 50 de case pustii şi mai puţin de cinci locuitori, oameni în vârstă care la venirea iernii părăsesc cătunul de la poalele Munţilor Poiana Ruscă pentru a se muta în Hunedoara şi Deva. Fundaţiile celor mai multe case din Alun au fost clădite din marmură adusă de la cariera aflată în imediata vecinătate a satului, iar ultimul kilometru al drumului spre sat străluceşte, de asemenea, datorită marmurei folosite la construcţia sa. Cariera de marmură de la marginea satului era vestită, în trecut, de aici fiind dusă marmură chiar şi pentru construcţia Casei Poporului. Oamenii erau atât de mândri de ea încât au vrut să construiască un drum de aproape zece kilometri numai din marmură de Alun. „În anii ’60, localnicii au cerut iniţial ca întreg drumul până la Ghelari să fie amenajat din marmură, dar s-a renunţat la ideea din cauza pantei prea abrupte, care uza roţile camioanelor. Astfel a rămas doar o porţiune din drum“, povesteşte Petru Cata, un localnic. Marmura a fost folosită însă din plin la cnstrucţia mănăstirii din sat, veche din anii ’30, unde slujesc două călugăriţe.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
