Lagărele morţii din România anilor '50. Locurile în care deţinuţii politici erau exterminaţi prin muncă forţată

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Lucrări la Canalul Dunăre - Marea Neagră.
Lucrări la Canalul Dunăre - Marea Neagră.

Aproape 100 de lagăre de muncă forţată au funcţionat în România primilor ani de comunism. Minele de uraniu şi de plumb, ocnele şi Canalul Dunăre-Marea Neagră s-au numărat printre cele mai cumplite locuri unde mii de oameni au fost trimişi să muncească.

România a fost împânzită de lagăre de muncă forţată pentru deţinuţi politici de la începutul anilor ’50. Multe dintre acestea au fost adevărate locuri de exterminare pentru prizonierii lor, din cauza condiţiilor inumane şi a muncii până la epuizare la care erau supuşi oamenii. Minele de uraniu, Canalul Dunăre – Marea Neagră şi exploatările de plumb şi cupru au făcut nenumărate victime. Iată povestea câtorva dintre coloniile terorii.

Baia Sprie – iadul de plumb şi cupru
De la începutul anilor ’50, centrul minier de la Baia Sprie, din nordul României, a devenit colonie de muncă forţată pentru deţinuţii politici.

În 1952, aproape 1.000 de oameni, aduşi aici din lagărele Canalului Dunăre – Marea Neagră şi din închisoarea Aiud lucrau în exploatarea de cupru şi plumb, în condiţii inumane. Silicoza, bolile de plămâni şi de inimă au sporit numărul deceselor. Calvarul prizonierilor a început în 1953, relata Cicerone Ioniţoiu, autorul volumului „Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii”.

„Noua conducere a instaurat teroarea. În primul rând s-a redus pâinea la 300 de grame, deci mai puţin de un sfert în comparaţie cu ce se dădea înainte. Norma s-a mărit la 7 tone minereu de om pe schimb, lucru foarte greu de realizat. Cine depăşea norma, primea ca stimulent pâine până la un kilogram în ziua respectivă. Munca, pe lângă că era grea, era şi periculoasă, atât la plumb, din cauza urmărilor asupra organismului, cât şi la cupru, unde exista pericolul accidentării cu materialul tăios ce cădea de pe tavan. Unora li s-a tăiat piciorul din cauza copturilor de pe bolta galeriilor. Pe zi ce trecea, teroarea începea să se accentueze. Celor bolnavi nu li se dădea îngrijirea de care aveau nevoie. Cei ce protestau erau pedepsiţi”, scria Cicerone Ioniţoiu.

După peste doi ani de regim de exterminare, tot ca răsplată pentru munca depusă, deţinuţii au fost puşi în lanţuri, bolnavii scoşi din infirmerie şi trimişi spre necunoscut. Mulţi dintre ei au ajuns la colonia de muncă forţată Valea Nistrului şi la minele de la Cavnic.

Munca istovitoare la Canalul Dunăre – Mare Neagră
Canalul Dunăre – Marea Neagră a fost primul mega-proiect al noului regim comunist instaurat în România şi controlat de Uniunea Sovietică. Lucrările la canalul fluvial dintre Cernavodă şi Capul Midia, care urma să aibă circa 70 de kilometri, au început în primăvara anului 1949. După aproape cinci ani de lucrări, în care au fost folosiţi circa 30.000 de muncitori, majoritatea deţinuţi în lagărele din Dobrogea, proiectul s-a dovedit un eşec răsunător al acelor vremuri. Aproape 20 de lagăre de muncă funcţionau de-a lungul canalului la începutul anilor ’50. 

Locatarii lor munceau până la extenuare la săpatul şanţurilor şi mutatu pământului, fiind păziţi de un număr mare de forţe ale Miliţiei şi Securităţii. Proiectul se baza pe folosirea la maximum a capacităţii de muncă manuală şi la minima folosirea a utilajelor. Fiecare muncitor trebuia să sape între un metru – un metru jumătate şi nouă metri de şanţuri pe zi, se arăta într-o notă secretă, din 1950, a Agenţiei Centrale de Informaţii a SUA. „Aceşti muncitori locuiesc în 17 lagăre, cele mai mari fiind la Năvodari şi Poarta Albă. În unele locuri se lucrează în trei schimburi. Fiecare prizonier munceşte opt ore, se odihneşte opt ore şi apoi munceşte din nou pentru opt ore. Prizonierii locuiesc în barăci, dorm pe paie şi nu au mâncare suficientă. Rata mortalităţii este foarte ridicată printre ei”, arăta un document din iunie 1953, păstrat în arhiva CIA.

Alimentaţia era insuficientă faţă de munca fizică pe care deţinuţii erau obligaţi să o presteze. Primeau dimineaţa 250 de grame de pâine neagră, o cană de ceai şi 35 de grame de marmeladă. La prânz primeau 250 de grame de pâine neagră, 350 de grame de supă, 300 de grame de fasole sau cartofi şi, de trei ori pe săptămână, 150 de grame de carne. La cină primeau 400 de grame de pâine de mălai şi 200 de grame de fasole sau cartofi. Mai primeau cinci ţigări şi 250 de grame de săpun pe lună, arăta o altă notă secretă a CIA, din 1952. Proiectul canalulului Dunăre – Marea Neagră a fost abandonat la mijlocul anilor ’50, după ce s-a dovedit un eşec total, extrem de costisitor. Pentru mulţi dintre deţinuţi, calvarul a continuat. Au fost trimişi în minele de uraniu şi plumb din Transilvania sau pe şantierele marilor baraje hidrografice.

Ucişi de radiaţii
Primele mine de uraniu din România au fost deschise la începutul anilor ’50 în Munţii Bihorului, o dată cu înfiinţarea Societăţii româno-sovietice „Sovrom Kvartit“. În acei ani, în exploatările din Băiţa Plai şi Avram Iancu au fost trimişi zeci de mii de oameni, cei mai mulţi deţinuţi politici. A urmat deschiderea  minelor de uraniu la Crucea, Brotuşana şi Grinţieş în Carpaţii Orientali, la Crucea - în Carpaţii Occidentali, la Ciudanoviţa - în Banat, întreprinderi miniere de uraniu la Oraviţa, o uzină de concentrare a uraniului la Feldioara. „Minele sunt păzite îndeaproape de soldaţi sovietici înarmaţi cu „balalaici” (termenul român pentru pistoalele mitralieră sovietice PPsh M41). Muncitorii locuiesc în apropierea satelor, în aşezări coordonate de trupe sovietice şi sunt ţinuţi izolaţi de zonele din împrejurimi. Acest proiect este angajat doar în minerit şi extracţia uraniului, nefiind alte facilităţi locale de procesare şi rafinare. Minereul este încărcat în camioane şi sigilat şi trimis, sub paza armată a sovieticilor, în URSS”, arată un document al Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA), din 27 decembrie 1954. Modul în care s-au derulat proiectele şi mortalitatea din minele de uraniu erau ţinute secrete, cert este că munca în aceste exploatări era extrem de periculoasă. Epoca „de glorie” a exploatărilor de uraniu din ultimele decenii de comunism a lăsat în urmă nenumărate victime şi adevărate dezastre ecologice, potrivit organizaţiilor de mediu.

Unde lucrau deţinuţii politici
Un studiu denumit „Munca forţată în Democraţiile populare”, care oferea detalii despre lagărele de muncă din România, la începutul anilor ’50 a fost publicat în 1955, la New York, de Biblioteca Congresului American pentru Centrul de Studii ale Europei Centrale. Potrivit raportului, între 1948 şi 1954, în România au funcţionat aproape 100 de lagăre de muncă forţată. Iată unde erau trimişi să lucreze deţinuţi politici:

În Lagărul de la Agnita – Botorca, deţinuţii lucrau la extragerea gazelor naturale pentru conducta spre Capitală. În Aiud, prizonierii lucrau în atelierele închisorii. În Anina, femeile şi deţinuţii politici lucrau în minerit. În Baia Sprie, deţinuţi politici şi deportaţi din zonele de graniţă lucrau în minele de plumb. În Bicaz – Stejar, deţinuţii lucrau la proiectul hidroelectric, la construcţia barajului şi a tunelului etc. În Lagărul Borcea, deţinuţii au lucrat la Canalul Borcea şi la irigaţiile dintre Borcea şi Dunăre. În Bragadiru., prizonierii lucrau în ferme. În Buftea Râioasa, prizonieri lucrau în fermele de stat. În lagărul de la Chirnogi, prizonierii lucrau la orezăriile şi fermele de pe malul Dunării. În lagărul de la Deva, deţinuţii lucrau la calea ferată dintre Deva şi Brad. La Doiceşti, deţinuţii lucrau la centrala hidroelectrică Doiceşti.

La Domneşti Ilfov, deţinuţii lucrau în ferme. La Dorohoi, deţinuţii lucrau la drumuri. În lagărul de la Florica, deţinuţii, refugiaţi greci, lucrau la canalul de irigaţii. La Focşani, deţinuţii lucrau în ferme. Deţinuţii de la Gherla era angajaţi în lucrări publice. La Hunedoara, deţinţii lucrau la calea ferată şi în combinatul metalurgic. În Ialomiţa, deţinuţii lucrau la Canalul Bucureşti – Dâmboviţa – Canalul Dunăre. În lagărul de la Izvorul muntelui, deţinuţii lucrau la barajul Bicaz. În Jibou, deţinuţii lucrau la fermele de stat. În Mărgineni, deţinuţii, majoritatea străini, lucrau în atelierele închisorii. În Mărgineanca, deţinuţii lucrau la ferme colective. În lagărul de la Mănăstire, deţinuţii lucrau la ferme. În Mărculeşti, deţinuţii lucrau în plantaţii de bumbac. În Moroeni – Gâlma, batalioanele de muncă lucrau la uzina hidroelectrică. În Năsăud, deţinuţii lucrau la construcţia căii ferate. În Novaci, deţinuţii lucrau la construcţia drumurilor. În Ostroveni, deţinuţii şi deportaţii efectuau lucrări publice în Râmnicu Vâlcea. La Ocna Sibiului, deţinuţii lucrau în salină. La Ocnele Mari, deţinuţii lucrau în minele de sare. În Paroşeni, deţinuţii lucrau la centrale hidroelectrică de lângă Petroşani.În Ploieşti, deţinuţii munceau în lucrări publice.

La închisoarea de la Rahova, deţinuţii lucrau în ateliere. La Roşiorii de Vede, deţinuţii munceau în ferme şi în proiecte de lucrări publice. La Salva Vişeu, deţinuţii lucrau la construcţia căii ferate. La Sărmaş Cluj, deţinuţii montau conducte la magistrala de gaz pentru Bucureşti. La Slobozia, deţinuţii şi deportaţii lucrau la Canalul Dâmboviţa – Dunăre. La Spantov, deţinuţii lucrau în orezării. La Târgu Jiu, deţinuţii munceau în lucrări publice. La Târgu Ocna, deţinuţii lucrau la minele de sare. La Timişoara, deţinuţii lucrau în construcţii militare. La Topraisar, deţinuţii transferaţi din lagărele de la Canalul Dunăre – Marea Neagră lucrau la reîmpăduriri. Lagărul din Valea Sadului suplimenta forţa de muncă pentru centrala hidroelectrică Jiul I în 1951. La Vlăhiţa, deţinuţii, mulţi dintre ei preoţi, lucrau în minerit. Canalul Dunăre – Marea Neagră cuprindea lagărele: Basarabi, Canari, castelul, Cap Midia, Cernavodă, Columbia, Culmi, Disecare, Mangalia, Medgidia, Năvodari, Nazarcea, Ovidiu, Peninsula, Poarta Albă, Saligny, Seimeni, Siutghiol, Stanca, Tasaul, Valea Neagră.


Vă recomandăm să citiţi şi:

Secretele celor mai faimoase tuneluri din România. Drumurile croite sub munţi, cu târnăcopul şi dinamita 

VIDEO Calea ferată realizată în 50 de ani şi distrusă după un deceniu. Cum a eşuat mega-proiectul „epocii Ceauşescu” început cu prizonierii sovietici

Ceauşescu, ridiculizat de oficialii americani în notele secrete despre greva minerilor din 1977. WikiLeaks: „În Valea Jiului, l-au huiduit şi i-au arătat pumnii“

Hunedoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite