Mărturii cutremurătoare despre ostaşii români în Primul Război Mondial: „Era o jale sfâşietoare încotro te întorceai...“
0Sute de mii de români au luat calea fronturilor Primului Război Mondial, însufleţiţi de curaj şi de dorinţa de a-şi salva patria, scriau autorii celor mai preţioase mărturii din anii marelui război.
Medicul Vasile Bianu şi scriitorul George Topîrceanu au lăsat posterităţii câteva dintre cele mai preţioase mărturii de pe frontul Primului Război Mondial.
În 1916, Armata Română a reuşit să mobilizeze, în scurt timp de la intrarea în Primul Război Mondial, peste 800.000 de oameni, aproape 13 la sută din întreaga populaţie, scria chirurgul Vasile Bianu (1858 - 1927), în volumul „Însemnări din războiul României Mari” (volumul I).
Plecau la război ca la nuntă
Autorul reda atmosfera de sărbătoare care precedea plecarea soldaţilor pe front. „În drumul de la Buzău la Galaţi, care acum a fost îndoit de lung decât în timp normal, am avut plăcerea să văd cu cât avânt şi entuziasm alergau soldaţii noştri din toate părţile spre locurile de concentrare, pentru a lupta şi pentru a-şi da viaţa ca să desrobească pe fraţii lor subjugaţi şi care de doi ani sângerau în lupte crâncene pentru asupritorii lor. Prin toate gările se vedeau trenuri lângă trenuri, lungi de câte 50 până la 60 de vagoane, iar vagoanele erau acoperite peste tot de soldaţi, care nemaiavând loc nici înăuntru, nici pe sus, se aţineau pe scările şi capetele vagoanelor, atârnând ca ciorchinele de struguri. Plecarea trenurilor, precum şi sosirea lor erau însoţite cu urale şi cântece care străbăteau văzduhul în mare depărtare. Ai fi crezut că toţi aceşti eroi ai neamului se duc la nuntă, aşa erau de veseli şi de sprinteni în mişcări. Toţi strigau din toată inima: Să trăiască România Mare. Niciodată nu voi uita această privelişte măreaţă şi înălţătoare de suflet”, scria medicul
Războiul însă aducea nenumărate drame şi tragedii românilor. În lunile următoare, au fost zile în care sute de răniţi de pe front au ajuns în faţa medicului, iar cel mai adesea era nevoit să le amputeze membrele zdrobite în lupte.
„Toţi răniţii povesteau cu vioiciune şi cu multe amănunte peripeţiile luptei la care au luat parte şi cu multă mândrie orice succes al nostru, iar în caz de neizbândă blestemând maşinăriile Neamţului, care luptă în ajutorul lor, fără să dea ochi cu soldatul nostru, mai ales că de baioneta Românului avea mare groază”, relata chiurgul.
O poveste aparte a avut-o Ion Murea, un pacient care i-a fost adus ân stare gravă, cu antebraţul stâng zdrobit şi cu genunchiul stâng găurit de gloanţe.
„Pentru a-i scăpa viaţa, la care ţinea aşa de mult, a trebuit să-i facem şi amputaţiunea în sus de genunchi, în treimea de mijloc a coapsei, aşa că acest erou al neamului a rămas fără o mână şi fără un picior, de la rădăcina lor şi, culmea nenorocirii, îi lipseau amândouă membrele din aceeaşi parte. Când a fost să îi tai piciorul m-a întrebat cu ce are să se hrănească şi la asigurarea că statul îi va purta de grijă, îi va face mână şi picior în asemănare cu cele pierdute, dându-i şi o frumoasă şi îndestulătoare pensie, şi-a făcut cruce şi, zâmbind, a zis: Acum taie-le domnule colonel”, scria Vasiel Bianu.
Marea pribegie
În toamna târzie a anului 1916, românii din sudul şi estul ţării erau nevoiţi să se retragă din calea armatelor germane. Autorul descria scenele cumplite ale pribegiei românilor.
„Trenurile erau îmbâcsite de călători, vagoanele arhipline, încărcate chiar şi pe acoperişurile lor de oameni de toate vârstele; mulţi erau acăţaţi de scări; chiar şi pe maşină, pe botul ei, pe tender, în toate colţurile pe unde se putea urca vedeai o mulţime de nenorociţi atârnând ca ciorchinele de struguri. Convoiuri întregi de sute şi mii de fugari, zăpăciţi, traşi la faţă, mai mult neîmbrăcaţi, vedeai pretutindenea. Trăsuri, căruţe trase de cai, cară cu boi, încărcate cu tot felul de obiecte şi printre ele copii înghesuiţi, treceau mereu şi greoiu în şireaguri neîntrerupte pe şoselele desfundate de ploaie care nu mai înceta, şi de urmele copitelor şi ale roţilor”, relata Vasile Bianu.
Chirurgul se arăta cutremurat de soarta celor mai sărmani dintre locuitorii ţării, care nu puteau fugi cu trenul sau trăsurile şi porneau pe jos, spre munţi, „cu bagajele în spinare şi mamele cu copiii în braţe şi de mână”. Mulţi cădeau pe drum şi nu se mai sculau, relata Bianu.
„Plânsete şi vaiete pretutindenea, o jale sfâşietoare încotro te întorceai, credeai că s-a apropiat prăpădul pământului. Toţi se duceau înainte, înainte, fără să ştie până unde, fără cele trebuincioase traiului, în cea mai neagră sărăcie, se duceau în lume ca să scape de o mizerie şi să deie de alta şi mai mare, căci în zadar li se spunea de către autorităţi să steie pe loc, să rămână fiecare la căsuţa şi la gospodăria lui, fiind în orice caz mai bine, chiar când ar veni duşmanul peste ei, decât să plece în timp de iarnă pe drum, răbdând de frig şi de foame, adăpostindu-se prin cine ştie ce şandramale cu scânduri şi de cotineţe”, scria Vasile Bianu, în 7 decembrie 1916.
Păduchii şi victimele bolilor
Tifosul exantematic făcea, în primăvara anului 1917, între 80 şi 100 de morţi pe zi, în rândul soldaţilor din Iaşi, amintea Bianu, într-un alt episod rememorat din Primul Război Mondial.
„Acum, când am trecut printr-o iarnă excepţional de lungă şi de grea, când trupele noastre stau cantonate şi îngrămădite peste măsură prin toate oraşele Moldovei, când soldatul nu are un adăpost cumsecade, nici căldură, nici primenele, nici săpun şi nici apă caldă, cea mai grea problemă de rezolvat este curăţenie, singura în stare a ne scăpa de păduchi şi prin urmare de această boală omorâtoare”, relata chirurgul.
George Topârceanu, prizonieri la Turtucaia
George Topîrceanu (1886 - 1937) a descris în imagini sumbre una dintre cele mai sângeroase bătălii purtare de români în Primul Război Mondial, cea de la Turtucaia, lozalictate aflată în prezent pe teritoriul Bulgariei. Pe malul Dunării, în septembrie 1916, armata română a pierdut peste 6.000 de soldaţi şi 160 de ofiţeri.
„Mitralierele duşmane bat faţa Dunării, din mal până-n mal. Sub ropotul lor intermitent, şiruri de bulbuci mărunţi apar pe luciu plesnind în aer, ca şi cum gloanţele ar veni de jos, din fundul apei. Rând pe rând, în jurul fiecărui înotător grindina proiectilelor descrie cercuri vertiginoase, care se tot strâng, se tot strâmtează, până ce capul omului prins la mijloc dispare brusc din vedere, ca un balonaş împuns cu acul...”, scria prozatorul.
Alţi aproape 30.000 de ostaşi români au fost luaţi prizonieri de armatele germană şi bulgară, printre ostatici aflându-se şi Topîrceanu.
„Cete de soldaţi bezmetici au început să prăde bagajele ofitereşti grămădite în căruţe, căutând mai cu seamă sticle de coniac. Alţii, cu privirile abrutizate, unii răniţi şi pătaţi de sânge, forfotesc în toate părţile printre căruţele de corvoadă cu cărăuşi bulgari de prin partea locului, cari se uită în pământ posomorâţi, îngroziţi, aşteptând evenimentele… Câţiva soldaţi au desfundat o lădiţă cu zahăr cubic şi-au golit-o la picioarele lor, pe nisip. Până să facă împărţeală, un artilerist, cu mâna ruptă de la cot, nebun, vine între ei cântând în gură mare bisericeşte. Şi cădelniţând din ciotul de braţ care-i mai atârna la umăr, stropeşte grămadă albă de zahăr cu şiroaie lungi de sânge proaspăt - Luaţi, mâncaţi, acesta este sângele meu care pentru voi se vaaarsă… Apoi se prăbuşeşte, galben, lângă zahărul părăsit de ceilalţi cu scârbă, şi ochii încep să i se împăienjenească”, descria autorul o scenă din luarea de ostatici, în volumul „memorii de război. Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina”.
Prizonierii dezumanizaţi de lipsuri
Cei mai mulţi dintre ostaşii români proveneau din rândul ţărănimii sărace. Erau slab pregătiţi, nu aveau suficiente dotări şi sufereau de pe urma lipsurilor materiale. Prizonieratul i-a făcut şi mai oropsiţi.
„Duceau o viaţă amară de ocnaşi, scoşi de sub ocrotirea oricărei legi. Oamenii nu se spălau niciodată; setea şi-o potoleau din şanţ ori mâncând zăpadă de pe câmp. Nenorociţii noştri ţărani nu mai aveau nimic omenesc în ei. Îmbrăcaţi în nişte zdrenţe de culoare mohărâtă, fără nume, pe care vântul umed sau crivăţul tăios le hărţuia în toate părţile, purtând în picioare cârpe învălătucite, legate de sfoară, slabi, murdari, cu faţă pământie, cu ochi sticloşi, cu mintea rătăcită de atâta mizerie, păreau nişte cadavre care s-au sculat cu pământul în cap şi-au ieşit la lumina zilei în hainele lor putrede, îmbibate de ţărână”, îi descria Topârceanu.
Românii au luptat cu eroism, afirma autorul
. „Un sergent necunoscut, care-şi aşezase mitralieră într-un copac, la colţul unei păduri, a oprit singur în loc înaintarea bulgarilor multă vreme. Şi nu s-a lăsat până când artileria duşmană, căutăndu-l copac cu copac, nu l-a doborât cu mitralieră cu tot. Trebuie să pomenesc şi de nefericitul căpitan de artilerie Fieraru, care, după ce luptase până la deznădejde, s-a sinucis lângă bateria distrusă... ,şi de căpitanul Sendrea, care, rămas singur cu bateria în faţă năvălitorilor, a ţinut multă vreme duşmanii în loc, până ce a căzut rănit. Pentru bravură lui soldaţii îl pomeneau cu dragoste, de câte ori îşi povesteau amintirile în captivitate”, scria Topîrceanu, în memoriile sale.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
