Mărturii din iadul de plumb de la Baia Sprie, înfiorătorul lagăr de muncă pentru deţinuţii politici din anii '50

Unul dintre cel mai bine păzite lagăre de muncă pentru deţinuţii politici din România comunistă a funcţionat la Baia Sprie, din judeţul Maramureş.

În primii ani ai regimului comunist, centrul minier de la Baia Sprie, din nordul României, a devenit colonie de muncă forţată pentru deţinuţii politici. În anii ’50, aproape 1.000 de oameni, mulţi aduşi aici din lagărele Canalului Dunăre - Marea Neagră şi din închisoarea Aiu, lucrau în exploatarea de cupru şi plumb, în condiţii inumane. Accidentele de muncă, silicoza, bolile de plămâni şi de inimă au sporit numărul deceselor.

„Noua conducere a instaurat teroarea. În primul rând, s-a redus pâinea la 300 de grame, deci mai puţin de un sfert în comparaţie cu ce se dădea înainte. Norma s-a mărit la 7 tone minereu de om pe schimb, lucru foarte greu de realizat. Cine depăşea norma, primea ca stimulent pâine până la un kilogram în ziua respectivă. Munca, pe lângă că era grea, era şi periculoasă, atât la plumb, din cauza urmărilor asupra organismului, cât şi la cupru, unde exista pericolul accidentării cu materialul tăios ce cădea de pe tavan. Unora li s-a tăiat piciorul din cauza copturilor de pe bolta galeriilor. Pe zi ce trecea, teroarea începea să se accentueze. Celor bolnavi nu li se dădea îngrijirea de care aveau nevoie. Cei ce protestau erau pedepsiţi”, scria Cicerone Ioniţoiu, autorul volumului „Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii”.

Un tânăr român care a petrecut mai mult de un an în lagărul de la Baia Sprie a oferit în 1956, o descriere amplă a regimului de teroare instaurat de comunişti la Baia Sprie. Mărturia sa a fost păstrată în arhivele Radio Europa Liberă (RFE). „La circa 3 kilometri de orăşelul Baia Sprie, în plin munte, se află colonia de muncă 0,627 de la minele de plumb cu acelaşi nume. Pentru a ajunge aici, se împrumută un drum judeţean, deoarece calea ferată merge numai până în localitatea Baia Sprie. Comandant este locotenentul major Szabo, fost electrician la atelierele de tramvai din Oradea Mare. El şi-a început cariera la închisoarea Aiud, de unde a fost transferat aici în mai 1953. Soţia sa este căpital de miliţie. De la venirea lui în colonie, a început însăprirea regimului de teroare, s-au mărit normele, s-a început aplicarea pedepselor pentru cei care nu îndeplineau normele, s-au construit carcerele şi s-a înrăutăţit hrana din punct de vedere calitativ”, relata fostul deţinut.

Nimeni nu a evadat

Mai mulţi ofiţeri se ocupau de coordonarea lagărului de muncă de la Baia Sprie. Paza coloniei era extrem de elaborată, astfel încât niciun deţinut nu a putut evada. Cei aproape 1.000 de deţinuţi erau supravegheaţi de o unitate de securitate alcătuită din 120 – 130 de ostaşi în termen la companiile de gardă pentenciară, cazaţi într-o baracă mare, exterioară. Lor li se adăugau posturile de sentinelă de la foişoarele instalate în jurul coloniei, la o înălţime de 2 - 5 metri şi la o distanţă de aproximativ 40 de metri şi chiar 10 metri, pentru a nu rămâne niciun punct nesupravegheat. „În total, erau circa 20 de posturi fixe, ostaşii fiind înarmaţi cu pistoale mitralieră tip Crita, de fabricaţie sovietică, cu 76 de focuri. Schimburile se făceau o dată la trei ore. În afară de controale permanente, fiecare post avea un semnal de alarmă alcătuit dintr-o bucată de metal, în care se bătea cu un alt metal. O pază severă mai era exercitată de-a lungul culoarului ce conducea de la colonie la mină, străjuit de două garduri de sârmă ghimpată. Această pază era efectuată de patru ostaşi dintre care doi aveau pistoale mitralieră, iar ceilalţi doi erau aşezaţi la posturi de mitralieră, gata de tragere la o distanţă de 25 – 30 de metri”, relata românul.

Colonia de muncă era înconjurată de un gard înalt de lemn, de circa patru metri. În faţa lui erau trei garduri de sârmă ghimpată, iar în spatele lui un al patrulea gard de sârmă ghimpată, în formă de reţea foarte deasă. Aceste garduri aveau înălţimea de 2-4 metri şi erau îndepărtate între ele la circa un metru. „În acest fel era imposibilă evadarea şi nicun caz de acest fel nu era cunoscut”, susţinea fostul deţinut.

Peste 800 de oameni în şapte clădiri dormitor

Lagărul deţinuţilor era aşezat în pantă în fomă de trepte, având o formă neregulată, din cauza regiunii muntoase. Latura cea mai lungă atingea 150 de metri, colonia fiind situată pe o poziţie dominantă, iar din curte se vedea întreaga panoramă, la fel şi drumul ce ducea spre Baia Sprie. „În interior, în partea rezervată deţinuţilor, se găsesc 10 barăci şi alte două în construcţie, precum şi două clădiri de zid vechi şi încă una de zid unde erau celulele de penitenciar şi pedeapsă. Şapte barăci erau dormitoare pentru deţinuţi, având o capacitate de 600 de locuri. Totuşi, deţinuţii erau înghesuiţi, iar paturile erau puse unele lângă altele şi suprapuse, astfel că erau cazaţi 815 deţinuţi. Exista un wc mare de zid, care avea două intrări ce deserveau toate secţiile”, se arăta în documentul de arhivă.

Barăcile erau compartimentate în încăperi în care puteau dormi până la 22 de oameni. Uneori, dormeau câte trei deţinuţi în două patruri sau câte doi într-un pat. „Dormitoarele sunt echipate cu paturi de fier, saltea de paie, pătură şi o pernă. Mai există în fiecare dormitor câte o sobă de cărămidă, încălzirea fiind făcută cu lemne şi cărbuni. Ferestrele aveau gratii şi majoritatea barăcilor erau acoperite cu carton gudronat”, informa fostul miner.

Peste 8 ore în subteran

Mina avea o vechime foarte mare, relata fostul deţinut, zăcămintele sale fiind exploatate la suprafaţă încă din vremea romanilor. În anii ’50 de aici se extrăgau minereuri de plumb în procent de 75 – 80 la sută, dar şi cupru, argint şi aur. Orizontul 15, cel mai adânc, se afla la circa 500 de metri. Programul de muncă era organizat în două schimburi, de zi şi de noapte. Deşteptarea avea loc la 5:30, când şefii de secţie fluierau în interiorul fiecărei secţii. „Deţinuţii se scoală imediat şi se echipează cu hainele şi bocancii ce fuseseră aşezaţi în timpul nopţii sub pat. După numărătoare, barăcile rămân deschise şi deţinuţii merg la sala de mese unde se serveşte micul dejun şi se primeşte în acelaşi timp mâncarea pentru prânz. Dimineaţa se serveşte circa 350 de grame de surogat de cafea şi 250 de grame de pâine. Pe zi, fiecare deţinut mai primeşte câte 250 de grame de ciorbă, un fel de mâncare şi 250 de grame de pâine. Deţinuţii intrau la 8 dimineaţa în mină, luând cu ei o parte din mâncarea şi surogatul de cafea de la micul dejun, cărora li se adăugau un colţ de pâine şi 25 de grame de brânză sau marmeladă. Lucrul efectiv în subteran era de opt ore, de la 9 la 17. La finalul zilei de muncă se bătea „şutul”, adică se bătea cu o bucată de metal ţevile de apă din mină. Atunci, fiecare înceta lucrul, se spăla superficial, se îmbrăca şi se îndrepta spre colivia care îi scotea la suprafaţă”, informa tânărul.

Oamenii luau masa de seară, îşi spălau rufele, coseau şi stau de vorbă, iar la ora 21 se dădea stingerea. Pentru cei care lucrau în schimbul de noapte, intrarea în mină se făcea la 20:15, iar ieşirea din şut la ora 5 dimineaţa. Deţinuţii bolnavi puteau trece pe la infirmeria din lagăr, iar cei care sufereau accidente grave erau aduşi la spitalul din Baia Mare. Cel puţin 30 de mineri din lagăr sufereau de tuberculoză, iar la numărul lor se adăugau bolnavii de inimă, ficat, stomac şi cei care au contractat silicoza, mai adăuga fostul deţinut.

Înfrânţi de pedepse şi accidente

Pedepsele date de conducerea lagărului celor care nu îşi îndeplineau norma de lucru erau de mai multe feluri. Carcera, de la o zi la 10 zile se executa într-o gheretă de lemn, de 60 / 35 cm. Ea putea fi permanentă sau cu dreptul de a munci în mină, iar în afara lucrurlui, deţinuţii erau puşi în lanţuri şi cătuşe. Arestul sever, de 5 – 15 zile, se executa într-o celulă fără pat, în care deţinuţii, puşi în lanţuri, primeau doar pâine şi apă. Arestul sever şi carcera puteau fi combinate, din dispoziţia şefilor lagărului. Echipamentele de protecţie ale munctorilor şi cele folosite pentru extragerea minereului erau rudimentare şi insuficiente, astfel că accidentele de muncă erau dese. „Au murit 12 deţinuţi politici, iar unul a fost împuşcat. Ei au murit fie îngropaţi de o balenă, fie căzuţi cu rostogolul sau asfixiaţi de emanaţiile gazelor. O altă serie de accidente s-a soldat cu mâini, picioare şi degete amputate. În general nu existau schimburi fără accidente mai mult sau mai puţin grave”, scria tânărul care muncise în 1954 în minele de la Baia Sprie.