Paştele în infernul temniţelor comuniste. Mărturii emoţionante ale foştilor deţinuţi politic
0
Mărturii emoţionante despre Sărbătoarea Învierii, petrecută în temniţele regimului comunist, au fost lăsate posterităţii de mai mulţi foşti deţinuţi politic.
Preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa (1925 - 2006), disident anticomunist, a relatat o întâmplare emoţionantă din timpul Paştelui celebrat într-o celulă a închisorii Aiud, în 1982.
„Mă întorc acum la întâmplarea mea de Paşti. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară. În noaptea în care ştiam că este noaptea de Paşti, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud bătând. Vuietul lor pătrundea foarte… spiritual. Adică nu era un vuiet ca şi când ai fi lângă el, ci pătrundea prin ziduri. Era ca un mesaj pe care lumea de afară îl trimitea, lumea aceea care sărbătorea Învierea Domnului. Şi am cântat „Hristos a înviat!“. La început în gând, pe urma am simţit nevoia să-l cânt nu cu voce tare, dar să mă aud eu însumi. Era o linişte mormântală şi orice mişcare din celule era reflectată în afară, pe culoar şi, sigur, gardianul m-a auzit cântând şi a venit la mine şi m-a insultat. Şi am hotărât să încetez să mai cânt ca să nu tulbur noaptea aceea Sfântă a Învierii”, relata preotul.
Faţă în faţă cu torţionarul
În Duminica Paştelui, la apelul de dimineaţă, în pragul celulei sale a apărut unul dintre cei mai temuţi gardieni. „Era unul din oamenii care găseau o plăcere din a-i tortura pe ceilalţi. În dimineaţa aceea când a deschis el uşa, eu mă rugasem toată noaptea la Dumnezeu. Poate am spus de sute, de mii de ori «Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le». De mii de ori poate. Ca să intre în mintea şi în inima mea adânc adevărul Învierii. Am stat cu faţa spre uşă când a intrat el, i-am spus «Hristos a înviat!». Gardianul s-a uitat la mine, a întors capul şi s-a uitat la cei care erau în spatele lui. S-a întors din nou la mine şi-a spus «Adevărat a înviat!». A fost pentru mine ca o lovitură în creştetul capului. Şi am înţeles atunci că nu el mi-a spus «Adevărat a înviat!», ci că a fost îngerul Domnului. Acela, care stând la mormânt, a spus femeilor mironosiţe: «Pentru ce căutaţi pe cel viu între cei morţi? Iată a înviat. Veniţi să vedeţi locul unde-l puseseră». Prin gura lui îngerul mi-a confirmat Învierea, pentru că aveam nevoie de această confirmare si pentru ca Dumnezeu a vrut să-mi confirme prin gura vrăjmaşului meu adevărul acestei Învieri. Celula mea s-a umplut de lumină. Şi bucuria mea a fost aşa de mare, încât cele 5-6 ore până la prânz, când venea mâncarea, au fost în lumină şi bucurie spirituală”, relara preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa.
Paşti în închisoarea Piteşti
Fostul deţinut politic Traian Popescu a relatat despre Noaptea Învierii petrecută în 1949, în închisoarea Piteşti, locul unuia dintre cele mai monstruoase experimente din timpul regimului comunist: „reeducarea prin tortură” a deţinuţilor politici.
„Şi iată noaptea de Înviere. Odată cu bătaia clopotelor care răzbea până la noi, au început să apară lumânări aprinse în stradă, dincolo de casele lipite de zidul închisorii. Acest decor, care pentru noi luase proporţii cosmice, avea însă şi semnificaţia mesajului spiritual al acelor care nu ne uitaseră şi care acum doreau să ştim că sunt împreună cu noi sufleteşte. Nu le-am putut răspunde decât cu un Hristos a înviat! care a început discret, apoi s-a dezlănţuit din cele aproximativ 800 de glasuri. Dacă cineva ar fi putut asista la acel moment, l-ar fi asemuit cu o imensă catedrală în care sutele de lumânări din stradă împreună cu glasurile noastre marcau Învierea Domnului, cu moartea pre moarte călcând. Totul vibra: aerul, ferestrele, uşile, dar mai ales inimile noastre, fără a ne imagina ce cataclism va veni peste ele nu după mult timp. Când s-a aşternut liniştea, ostaşul din post a spus: Adevărat a înviat!”, scria acesta în volumul „Experimentul Piteşti” (Editura Criterion, Bucureşti, 2005).
Noaptea Învierii în mina Cavnic
Preotul Liviu Brânzaş (1930 - 1998), fost deţinut politic, a relatat despre Noaptea Învierii petrecută în minele de plumb de la Cavnic, în 1951.
„Noaptea Învierii! Ne risipim pe galerii, la locurile de muncă, dar aproape nimeni nu lucrează. Spre sfârşitul timpului de muncă, toţi ocnaşii ne apropiem de corfă. Acolo, în spaţiul din faţa corfei, vast cât o catedrală, este o mare de oameni. În această noapte, în ocnă, impresia de catacombă este mai reală ca oricând. Pe margini sunt oameni care ţin atârnate sfredele de diverse dimensiuni. La mijloc, un grup de preoţi, cei care s-au întâmplat să fie în mină în această noapte, se pregătesc de săvârşirea marii Slujbe a Învierii. Ca la o comandă, lămpile se sting, una câte una. La sfârşit îşi sting lămpile şi gardianul şi civilul de la corfă, care stinge şi becul electric. Întuneric absolut. Linişte suprafirească. Brusc se aprinde o lampă. Lumina ţâşneşte parcă din infinitul beznei. Se aude vocea preotului: - Veniţi de luaţi Lumină! Şi lumina trece din lampă în lampă, din suflet în suflet. La fiecare cântare, de pe margini, răsună glasul metalic al sfredelelor lovite de ciocane. Sunt clopotele ocnei! Niciodată nu am auzit dangăte mai vibrante şi mai tulburătoare. Totul este ameţitor. Nimic nu lipseşte din majestatea Nopţii Sfinte: lumini, cântări, clopote… Cine a trăit o asemenea noapte trebuie să devină un alt om! Aici, în adâncul acestei catacombe, cu întunericul ei copleşitor, răsare o rază de lumină de care nu te poţi împărtăşi nicicând şi nicăieri în altă parte. Raza din catacombă! Ce fericire! A meritat să suporţi toate chinurile de până acum, numai să te învredniceşti de un asemenea har!”, scria preotul Liviu Brânzaş în „Raza din catacombă”.
Vă recomandăm şi:
Bancul interzis de comunişti pentru care românii erau trimişi în închisoare
Se încarcă comentariile...
