Ritualurile funebre ale dacilor: râdeau şi petreceau la înmormântări, femeile se aruncau în rugurile în care erau arşi şi credeau că moartea le aduce fericire

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ritualurile funebre ale geto-dacilor îi impresionau chiar şi pe contemporanii lor. Obişnuiau să petreacă şi să se veselească la înmormântări, iar în rugurile în care erau arse cadavrele bărbaţilor, soţiile acestora se aruncau adeseori. Moartea era primită cu bucurie de daci, susţin istoricii.

Istoricul Herodot este autorul unor mărturii fascinante despre popoarele care au trăit pe actualul teritoriu al ţării noastre şi în celelalte ţinuturi ale Traciei, în urmă cu 2.500 de ani. Istoricul antic a descris modul neobişnuit în care geto-dacii se raportau la moarte. Se credeau nemuritori, susţinea Herodot, de aceea au înfruntat fără teamă puternicele armate ale împăratului persan Darius. Iar credinţa în nemurire le era dată prin credinţele în Zamolxis, divinitatea supremă a geto-dacilor. 

Unul dintre ritualurile prin care dacii îşi înfruntau moartea, relatat de Herodot, a fost obiceiul geto-dacilor de a sacrifica oameni, trimiţându-i ca soli zeului Zamolxis. “Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă în cădere omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor, dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”, scria Herodot, în Istorii.

Plângeau la naşteri, râdeau la înmormântări
Ion Horaţiu Crişan prezenta în volumul “Spiritualitatea geto-dacilor”, publicat în 1986, o relatare impresionantă a istoricului Herodot, despre comportamentul emoţional al strămoşilor faţă de viaţă şi moarte. “Vorbind despre trausi, traci care locuiau în Munţii Rodope, ne spune că: rudele stau în jurul nou-născutului şi plâng nenorocirile ce va trebui să le îndure acesta, o dată ce a venit pe lume. Sunt pomenite atunci toate suferinţele omeneşti. Când moare cineva, trausii îl îngroapă glumind şi bucurându-se. Cu acest prilej ei amintesc nenorocirile de care scapă omul şi arată cât este el de fericit în toate privinţele”, informa autorul Ion Horaţiu Crişan.  Şi alţi autori antici, citaţi în volumul “Spiritualitatea geto-dacilor”, au relatat despre obiceiul prin care copii erau plânşi la naştere şi fericiţi la moarte.

Serbări în onoarea morţilor
Obiceiurile de înmormântare ale daco-geţilor erau cu totul neobişnuite faţă de cele actuale. Istoricul Ion Horaţiu Crişan citează o relatare a lui Herodot, despre înmormântările celor bogaţi. “Expun timp de trei zile cadavrul. Apoi jertfesc tot felul de animale şi după un mare ospăţ, înainte de care îl jelesc pe mort, îl înmormântează pe cel răposat, fie arzându-l, fie îngropându-l. Ei ridică apoi o movilă şi statornicesc felurite întreceri, la care răsplăţile cele mai însemnate se dau luptelor în doi”, arăta istoricul.

Alte triburi tracice respectau ritualul prin care la moartea unui bărbat cu mai multe soţii cea mai vrednică dintre ele era înjunghiată şi înmormântată apoi împreună cu el, spre supărarea celorlalte femei rămase în viaţă. În timpul ospeţelor geto-dacilor, Zamolxis “îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile. Ei spun că morţii pleacă la Zamolxis şi că se vor reîntoarce. Dintotdeauna au crezut că astfel de lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce",  scria Herodot.

Soţiile, înjunghiate peste cadavre
Femeile geto-dace voiau să fie ucise deasupra cadavrelor soţilor lor şi să fie înmormântate împreună acesta, potrivit cercetătorului Ion Horaţiu Crişan. Cei care voiau să le liniştească şi să le ia de soţii aduceau lângă rugul pe care urma să fie ars trupul răposatului arme şi daruri, spunând că sunt gata să se lupte cu sufletul acestuia, pentru a le permite căsătoria cu văduva lui.

“Tracii au un dispreţ pentru viaţă dintr-un exerciţiu natural de înţelepciune. Toţi sunt gata pentru moarte de bună voie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii că ele nu mor, ci devin mai fericite”, scrie autorul volumului “Spiritualitatea geto-dacilor”, citându-l pe istoricul antic Solnius.
Cel mai răspândit obicei al înmormântării la geto-daci era cel prin incineraţie.

Acesta a fost menţinut din cele mai vechi timpuri, până după ocupaţia romană a unor teritorii din Dacia. Rugurile pe care erau arşi morţii erau colective, iar oasele şi rămăşiţele lor erau înhumate apoi, alături de obiectele personale şi podoabele care au aparţinut defuncţilor. „Banchetul funebru (după relatarea lui Herodot) avea loc înaintea incinerării, iar vasele folosite erau aruncate pe rug, când el ardea sau după ce focul s-a stins”, afirma Ion Horaţiu Crişan. Cerecetătorul menţiona relatările unor istorici antici care afirmau că unele dintre femeile geto-dace se aruncau în rugul pe care ardea cadavrul soţului.

Căpeteniile, înmormântate împreună cu alaiul
De un altfel de ritual aveau parte foştii regi. „Vorbind despre înmormântările regilor sciţi, Herodot ne spune că: în mormânt ei îngroapă, după cum i-au sugrumat, pe una dinter concubinele lui, un paharnic, un rândaş la cai, un slujnic, un crainic, cai, cum şi câteva din tot ce avea regele şi, de asemenea, vase de aur. În continuare, istoricul din Halicarnas ne descrie obiceiul „celorlalţi sciţi” în care nu mai este vorba de sacrificarea femeilor, a slujitorilor ori a cailor. Obiceiul era deci practicartdoar de regi şi, foarte probabil, de vârfurile aristocraţiei”, scria autorul volumului „Spiritualitatea geto-dacilor”. Un mormânt princiar dacic, descoperit la Cugir, în care alăturio de rămăşiţele mortului erau înhumate şi cele ale carului şi calului său, este dat ca exemplu pentru „fastul” unor astfel de ritualuri.

Zeci de necropole din vremea dacilor au fost cercetate pe teritoriul actual al României. Una dintre cele mai fascinante se află în apropiere de Castelul Corvinilor, pe Dealul Sânpetru din Hunedoara, o aşezare importantă încă din Epoca Fierului. În anii 2000, arhelogii din Hunedoara şi Sibiu au scos la iveală o necropolă în care au fost găsite morminte dacice de copii bine conservate, din secolul I, după Hristos. Cimitirul dacic conţinea 30 de depuneri, în care se aflau rămăşiţele a peste 50 de indivizi, din care marea majoritate erau copii sub şase ani, iar 20 dintre cei înhumaţi aveau mai puţin de un an, susţineau arheologii. Doar adulţii fuseseră incineraţi înainte ca rămăşiţele lor să fie înhumate.


Vă recomandăm şi:

Ce ştiau strămoşii noştri despre ştiinţă. Dacii cunoşteau medicina, astronomia, se vindecau cu ajutorul plantelor şi erau experţi în otrăvuri

Dacii aveau cunoştinţe de astronomie, medicină şi botanică, iar preoţii lor ştiau să folosească plantele vindecătoare, dar şi otrăvurile. Unii istorici afirmau că vracii care au trăit pe teritoriul României în Antichitate erau capabili să realizeze intervenţii chirurgicale dificile, unele chiar pe craniu.

Zece mărturii istorice despre strămoşii noştri daci: erau barbari, se credeau nemuritori. De ce au fost numiţi „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“

Herodot i-a numit pe daco-geţi „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”; în schimb, poetul latin Ovidius s-a arătat necruţător faţă de băştinaşii de pe malul Mării Negre, în mijlocul cărora fusese exilat. Îi numea sălbatici. O serie de mărturii istorice conturează portretul strămoşilor noştri din Antichitate.

Ce limbă vorbeau, de fapt, dacii şi de ce nu foloseau scrierea. Sute de cuvinte mai puţin ştiute pe care ni le-au lăsat moştenire strămoşii noştri

Aproape 200 de cuvinte din limba română îşi au originea în limba vorbită de daci, potrivit celor mai mulţi dintre oamenii de ştiinţă care s-au dedicat studierii limbilor arhaice. Dacii nu foloseau scrierea, este o altă concluzie la care au ajuns lingviştii consacraţi, însă cele mai multe dintre teoriile privind limba sau scrisul în vremea antică au stârnit controverse.

Cele mai faimoase bijuterii ale dacilor. Cât de pricepuţi erau meşterii din atelierele Sarmizegetusei în prelucrarea aurului şi unde au dispărut comorile lor

Cele mai valoroase piese de tezaur descoperite în Sarmizegetusa Regia sunt brăţările din aur masiv, din vremea dacilor, bogat împodobite. Obiectele unice spun povestea măiestriei cu care dacii prelucrau metalele, susţin istoricii. De-a lungul timpului, multe alte tezaure de bijuterii care au aparţinut vechilor locuitori ai ţinuturilor Carpaţilor s-au pierdut pentru totdeauna.

Hunedoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite