Românii în anii îngrozitoarelor epidemii: „Cioclii luau cu mâinile goale cadavrele. Toţi fugeau de atingerea lor otrăvită“

Arhivă.

Mărturii ale unor străini care au călătorit în Ţările Române în urmă cu două secole, ofereau detalii despre felul în care românii făceau faţă epidemiilor devastatoare.

În urmă cu două secole teritoriile actuale ale României au fost devastate de mai multe epidemii. Ciuma, cea mai devastatoare dintre ele, a decimat o mulţime de oraşe, iar zeci de mii de oameni au căzut pradă acesteia.

În Bucureşti funcţionau patru spitale (Sf. Visarion – destinat bolilor infecţioase, Sf. Pantelimon, Spitalul mănăstirii Colţea şi Spitalul Filantropiei), potrivit unor istorici ai acelor vremuri. În alte oraşe, accesul localnicilor la tratament medical era mult mai dificil, iar în sate aproape imposibil. „Este imposibil ca ţăranii să primească, atunci când sunt bolnavi, îngrijiri medicale. Când este bolnav ţăranul nu are decât apă şi rugăciunile preoţilor”, relata medicul francez Joseph Caillat.

Îşi aşteptau moartea

Mărturii ale unor călători străini în Ţările Române de la începutul secolului al XIX-lea dezvăluiau cât de lipsiţi de apărare erau românii în faţa epidemiilor. O astfel de relatare a aparţinut diplomatului rus Ignati Iakovenko, stabilit în Ţara Românească, într-o scrisoare din 1820:

„Nu încape nici o îndoială că ciuma nu e o boală care se naşte în Valahia, ci e adusă din Egipt, Constantinopol sau din ţinuturile Asiei şi ale Africii. Totuşi această molimă face uneori ravagii înspăimântătoare în Valahia. Şi aceasta din cauză că autorităţile de aici nu iau măsuri de izolarea regiunilor bântuite de epidemie de celelalte neatinse. În 1813 ciuma a izbucnit cu o putere nimicitoare. Au murit o mulţime de oameni, cam 60.000 de suflete în toată Valahia. I. P. a fost martor ocular al unor nenorociri şi întâmplări grozave care au avut loc la Bucureşti. Nenorociţii atinşi de otrava molimiei ucigătoare şi care işi aşteptau moartea necruţătoare prezentau o privelişte dintre cele mai triste. Plângând, ridicau mâinile spre cer rugându-l pe cel atotputernic să-i mântuie de moarte. Plânsetele şi tânguirile umpleau aerul. Totul însă era zadarnic şi viaţa celor molipsiţi se curma”, scria călătorul rus în 1820, potrivit volumului „Călători străini despre Ţările Române în secolulal XIX-lea. Vol I” (Editura Academiei Române, 2004).

Înmormântările se făceau fără slujba religioasă, fără aglomerări de populaţie, pentru ca molima să nu se întindă şi mai mult, adăuga acesta.

„Cioclii luau cu mânile goale cadavrele celor morţi, le încărcau în căruţe şi apoi le aruncau în gropi speciale, făcute în afara oraşului. Tot cioclii scoteau pe cei bolnavi din case şi-i duceau în spitale. Apariţia cioclilor producea spaima şi înfiorare. Chiar cei molipsiţi se temeau de atingerea lor otrăvită. O mulţime de bolnavi, care nu voiau să fie atinşi de mâna cioclilor pentru a fi transportaţi la spitale, fugeau în câmp, dar vai! Puţini dintre aceştia scăpau cu viaţă, căci mulţi dintre ei cădeau şi mureau pe drum la o depărtare mică de oraş. Mai jalnic şi mai dureros era să priveşti cum trupurile celor fugiţi pe câmp rămâneau neîngropate, find mâncate de câini şi urmele ucigătoare ale acestei molime se prezentau la orice pas”, scria Ignati Iakovenko.

Oraşul Iaşi în carantină
Kosmeli, un publicist grec germanizat, a călătorit la începutul anilor 1820 în ţinuturile Moldovei, într-o vreme în care molimele făceau ravagii în oraşe şi sate, şi a lăsat posterităţii descrieri ample despre tulburările create de epidemie.

„Ciuma fusese adusă de la Constantinopol la Galaţi şi de acolo la Iaşi. Poporul de rând nu credea şi socotea că măsurile luate de poliţie erau nişte dispoziţii arbitrare ale unor boieri, luate în interesul lor personal. Unde poporul are multă libertate, el nu renunţă să facă zarvă. Şi-a pierdut atunci viaţa fără trebuinţă un număr de oameni. Dar a urmat o pagubă şi mai mare, căci ciuma, care până atunci se mărginise să facă numai câteva victime, a început să se întindă. Casele şi porţile de intrare au fost închise. Nu se lăsau să intre decât trăsuri. În curţi fumegau grămezi de băligar aprinse pentru afumarea tuturor lucrurilor aduse, care aveau nevoie de a fi dezinfectate. Prăvăliile rămâneau închise. Se vindeau numai alimente la bariere şi, potrivit dispoziţiilor, se primeau banii într-un vas de oţet. Pe străzi, locuitorii se fereau cu grijă pentru a nu da loc la nici o atingere şi uneori faptul acesta devenea caraghios la vedere. Iar pe chipuri se vedea întipărită expresia, mai mult sau mai puţin vădită, a descurajării, a îngrijorării, a spaimei. Cunoscuţii vorbeau unul cu altul numai de departe, împartăşind ştiri în legătură cu ciuma, şi se infricosau reciproc prin exagerări, cu o bucurie răutăcioasă, ascunsă. Singurătatea de pe uliţe, care altminteri sunt atât de animate, era foarte neplăcută”, relata publicistul.

Alaiul muribunzilor

Convoaiele funerare spre cimitirele de la marginea Iaşiului ofereau privitorilor imagini sinistre.

„Ceea ce făcea, fireşte, cea mai dezgustătoare impresie erau carele înhămate de obicei cu boi sau cu bivoli, încărcate cu morţi, bolnavi, cu suspecţi şi cu lucrurile lor din casă, pe care le zăreai din când în când, atunci când erau duşi la Mănăstirea din Hlincea. Venind din partea de sus a oraşului, un asemenea alai trebuia să treacă pe lunga uliţă cea mare.

Un arnăut călărea înainte pentru a da lumea în lături. Nu era nevoie să le reamintească oamenilor de două ori seriozitatea cărăuşilor ce se încumetau la asemenea treburi primejdioase şi care sunt mai mult beţi pe jumătate, steguleţele roşii şi negre de pe căruţe, roşeaţa aprinsă, neplăcută a bolnavilor, ciudata expresie de spaimă de pe chipurile celor molipsiţi, care sunt ca şi pierduţi, şi lacrimile tăcute, ca şi privirile strigătoare la cer ale celor duşi ca suspecţi în calitate de vecini sau fiindcă fuseseră în contact cu cei dintâi şi care şedeau palizi şi tremurând pe vechiturile aruncate unele peste altele, numai câinele credincios ii urmează la nenorocire, sub căruţă, tăcerea oamenilor care căscau gură la ei, ţinându-şi nasul ş.a.m.d., nu sunt lucruri care să te înveselească”, scria Kosmeli.

Oamenii cerut ajutor divin, crezând că astfel vor izgoni ciuma din oraş, afirma călătorul.

„S-a apelat la sfânta Paraschiva de la Suceava şi s-a pornit în procesiune cu moaştele ei pe uliţe, dar fără nici un rezultat. Am observat că pe mai multe garduri, porţi etc. erau fixaţi mărăcini. Nu mi-a trecut câtuşi de puţin prin minte cä s-ar fi putut proceda astfel din alte motive decât, poate, de a opri să treacă peste garduri, pe timp de noapte, pisici sau chiar servitori ticăloşi. Dar m-am înşelat. Am aflat căciuma se furişează sub tot felul de chipuri, când ca un câine de vânătoare, când ca un copil sau altele de felul acesta, dar cele mai adeseori că o femeie bătrână şi astfel ar fi văzut-o, acum câţiva ani, stând pe un gard şi boierul, şi atunci ar fi murit toţi cei din casă. Şi vârcolacii îşi joacă rolul lor în timpul epidemiei. De data această se pretindea de asemenea că unii inşi care muriseră de ciumă la Hlincea ieşeau noaptea din mormintele lor, se plimbau prin mănăstire şi sugrumau pe cei vii apucându-i de gât. La deschiderea mormintelor, morţii au fost găsiţi zăcând pe o parte sau cu faţă în jos, având în gura sângerândă colţuri de batistă şi mâinile muşcate. Departe de a fi vampiri, fuseseră îngropaţi de vii.

La bolile molipsitoare, bisericile ar trebui să fie închise îndată şi să se oprească orice altă adunare. Acum câţiva ani au fost câteva cazuri de ciumă ici şi colo la Bucureşti. Nădăjduiau să o izgonească prin rugăciuni într-o zi de sărbătoare, dar s-a întâmplat tocmai dimpotrivă. Calamitatea s-a întins mai tare pe cale firească datorită contactului şi mai bine de o cincime din locuitori a căzut pradă încrederii în mijloace spirituale. Slujbe religioase de mulţumire, când pericolul a trecut, erau întotdeauna de dorit”, afirma autorul, citat în volumul „Călători străini despre Ţările Române în secolulal XIX-lea. Vol I” (Editura Academiei Române, 2004).