Satul în care au mai rămas trei bătrâni şi un elev premiant, unde nu ajunge nici ambulanţa. Oamenii merg kilometri prin noroi pentru a duce copilul la şcoală
0
Trei pensionari şi un copil de 8 ani. Aceştia sunt singurii locuitori ai satului Valea Mare de Criş, un loc izolat din Munţii Zarandului, spre care singurul drum de acces este aproape distrus. Darius este elev în clasa a doua la o şcoală din Baia de Criş, este bolnav de astm, iar bunicii săi fac eforturi uriaşe pentru ca elevul premiant să nu lipsească nicio zi de la şcoală.
Patru oameni mai trăiesc în satul Valea Mare de Criş, judeţul Hunedoara, unul dintre cele mai vechi din Transilvania. Cătunul din Munţii Zarandului a fost atestat documentar încă din secolul al XV-lea, dar în prezent se află pe cale de dispariţie. În aşezarea de munte locuită în decenile trecute de peste 200 de oameni mai stau doar: Maria Lazea, o bătrână de 82 de ani, Mircea şi Daniela Verdeş, doi pensionari care au lucrat în fostele mine de aur din zonă, şi nepotul lor, Darius Andrei, un băiat de 8 ani care suferă de astm.
RETRAŞI LA ŢARĂ PENTRU AER CURAT
Familia Verdeş s-a mutat în urmă cu şase ani în Valea Mare de Criş, într-o casă veche care aparţine unor rude. „Am venit aici de nevoie, din Deva. Medicii au recomandat ca Darius să trăiască într-un loc mai puţin poluat decât cel de la oraş, pentru că are probleme de sănătate pulmonare. Şi soţia mea suferă de altfel de astm, fiind şi cardiacă, şi am decis să ne mutăm aici, în speranţa că, treptat, Darius se va vindeca. Nu ne-am permis să ne cumpărăm o casă mai aproape de oraş, însă deocamdată ne este bine aici“, a povestit Mircea Verdeş, 59 de ani.
Pensionarul a lucrat ca miner la Gura Barza, în subteran, iar de pe urma muncii solicitante a rămas cu numeroase probleme de sănătate. Îl chinuie o boală la picioare, silicoza (o boală de plămâni specifică foştilor mineri) şi probleme cardiace. Soţia sa are aceleaşi afecţiuni, dar boala ei de plămâni e cauzată de fapul că a lucrat în Preparaţia de la Gura Barza, cu substanţe toxice: mercur şi cianură. În ciuda problemelor de sănătate, în fiecare dimineaţă, cei doi pensionari îşi împing la limită propriile puteri pentru a-şi putea duce nepotul la şcoală.
„Ne trezim înainte de răsăritul soarelui, pentru a-l pregăti pe Darius. Îi punem cizmele de cauciuc şi o pelerină şi apoi eu pornesc cu el pe poteca pe care, din cauza bolii mele, o parcurgem cam într-o oră. Mergem prin noroi, iar eu mă ajut de două bastoane pentru a putea înainta. Iarna, atunci când ninge, facem şi două ore până la şosea. Uneori, zăpada ajunge la un metru şi ne folosim de lopeţi pentru a ne croi drumul prin ea“, a povestit Mircea Verdeş.
Fostul miner îşi poartă nepotul până la asfalt, iar înainte de sosirea autobuzului şcolar, îl ajută să se schimbe de cizmele din cauciuc şi să încalţe pantofii de şcoală. „Până de curând, când la rugăminţile noastre, primarul din Tomeşti a pus un adăpost unde să se poată schimba Darius, de multe ori se întâmpla ca el să se schimbe în ploaie. După-amiază, când trebuie să vină de la şcoală îl aştept, fie eu, fie soţia mea, la şosea, iar Darius încalţă din nou cizmele înainte de a porni spre casă. Ne este foarte greu, însă până acum, în afara zilelor în care a plouat de nu am putut ieşi din casă şi a celor în care copilul a fost bolnav, el nu a lipsit de la şcoală. Este un elev premiant“, a subliniat Mircea Verdeş.
„AICI AMBULANŢELE NU POT AJUNGE“
Valea Mare de Criş se află la doi kilometri de şoseaua care duce spre Baia de Criş, cea mai mare comună din Ţara Zarandului, însă aceşti ultimi kilometri până la asfalt cu greu pot fi numiţi drum. Cei care vor să ajungă la casele celor patru localnici sunt nevoiţi să lase maşinile la şosea şi să pornească pe jos, prin pădure, din dreptul unei cruci de piatră, pe o potecă rar bătută de străini. Monumentul ascuns de bălării este singurul „indicator“ care marchează direcţia spre locul uitat. Traseul trece printr-o pădure şi apoi intră în valea mărginită de un pârâu, de mlaştini, pădure şi de coamele dealurilor. Doar ciobanii cu oile mai tulbură liniştea locului pustiu.
Mircea Verdeş a cerut autorităţilor din Baia de Criş ca drumul impracticabil să fie reparat în mai multe zone, pe care le străbate cu greu ajutat de bastoanele sale. Însă nu a primit niciun răspuns. „Suntem condamnaţi să trăim uitaţi de lume, iar cea mai mare teamă este să cădem la pat, unul dintre noi sau vecina. Aici ambulanţele nu pot ajunge“, spune Mircea Verdeş. În satul Valea Mare de Criş, zilele trec repede, iar familia Verdeş se dedică nepotului premiant de dimineaţa până seara. Mama lui Darius lucrează în municipiul Brad, aflat la circa 30 de kilometri şi este despărţită de tatăl său. Cei doi îl vizitează pe copil, însă rolul de părinţi este luat acum de bunici. „Cel mai mare avantaj în a trăi într-un astfel de loc este aerul curat, de munte. Îl ajută pe Darius să-şi amelioreze problemele de sănătate şi sperăm că treptat se va vindeca şi că va putea merge apoi într-un loc în care viaţa să nu fie atât de aspră“,
Ultima băştinaşă
Singura vecină a familiei Verdeş a rămas Maria Lazea (foto) , o bătrână obişnuită cu singurătatea. Casa ei se află la intrarea în sat, printre alte case ruinate şi rămăşiţe ale unor gospodării părăsite. „Stau de peste 80 de ani aici, iar soţul mi-a murit de peste 20 de ani. În copilăria mea, erau vreo 30 de case aici, era şi o şcoală în apropiere, iar satul avea zeci de copii care dimineaţa se strângeau în centru pentru a merge în grup la şcoală, cântând. Apoi, o parte din localnici au plecat, pentru că statul le dădea pământuri în Banat, pe care le părăsiseră germanii. În vremea comuniştilor, mai erau vreo 15 case locuite, dar treptat, nefiind drumul bun spre Baia de Criş, doar bătrânii au mai rămas să aibă grijă de gospodării“, a povestit Mariţa. Femeia a văzut cum, cu timpul, luminile caselor învecinate gospodăriei ei s-au stins pentru totdeauna. Printre ultimii localnici dispăruţi au fost doi soţi şi fiica lor, ucişi în timpul unei furtuni, după ce şura în care dormeau a luat foc din cauza unui trăznet. În cimitirul din Valea Mare de Criş, ultimul loc de veci pregătit este al bătrânei, iar pe crucea ei, Mariţa a cerut să îi fie scris: „Din tot ce-am muncit pe-acest Pământ, ne-am ales cu-acest mormânt“.
Vă recomandăm şi:
Moţii sunt o comunitate aparte care trăieşte în satele din ţinuturile înalte ale Munţilor Apuseni. Deşi în mod tradiţional moţii sunt consideraţi doar localnici ai câtorva sate din jurul oraşelor Câmpeni şi Abrud, treptat şi-au luat numele de moţi şi localnicii de pe Valea Crişului Alb, din Ţara Zarandului, zone din judeţele Bihor, Hunedoara, Arad şi Cluj. Povestea locuitorilor „Ţării Moţilor” este fascinantă.
Unul dintre cele mai frumoase sate din Hunedoara este Sâcărâmb. Povestea aşezării este legată de zăcămintele importante de aur descoperite în urmă cu două secole şi jumătate, care au atras în aceste locuri familii din toate colţurile lumii. Satul Săcărâmbul impresionează prin peisajele de care este înconjurat, clădirile vechi şi istoria locului.
Galeria Treptele Romane a fost clădită în urmă cu circa 1.800 de ani, potrivit istoricilor, iar în prezent se află pe lista monumentelor din patrimoniul naţional. Situl a rămas abandonat de mai mulţi ani, fără ca nimeni să ia vreo măsură pentru conservarea sau punerea lui în valoare.
Se încarcă comentariile...
