Scrisorile emoţionante ale românilor în comunism: „Mai putem spera într-o viaţă lipsită de frică, mizerie şi umilinţă?“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Carte poştală din România.
Carte poştală din România.

Românii se plângeau rudelor din Occident în scrisori că nu pot pleca din ţara aflată sub comunism, că nu găsesc pe piaţă lucruri utile ca biberoanele pentru copii sau lână şi că trăiau sub teroare.

O mulţime de scrisori trimise de români rudelor şi prietenilor din Occident, în anii de comunism, au fost păstrate în arhivele unor instituţii din Occident, ca Radio România Liberă (RFE). Iată câteva dintre cele mai emoţionante:

Cereau lână prietenilor din Franţa
Scrisoare trimisă în 1955 de un localnic din Moineşti unui apropiat din Franţa: „Dragii noştri... Am primit pachetul trimis de voi şi vă mulţumim foarte mult, mai ales că ne-a făcut o adevărată plăcere. Nu trebuie însă să vă mai deranjaţi, mai ales că poate aveţi şi voi nevoie pe acolo... Cum vedem că ne-aţi anunţat trimiterea unui nou pachet, v-am ruga să puneţi înăuntru lână pentru un pullover. Vama este redusă pentru acest articol şi el ne va fi şi folositor. Unchiul nostru s-a reîntors, dar nu a mai putut ocupa vechiul post şi va trebui să intre acum fie la o fabrică, fie la sondele petrolifere unde se plăteşte un salariu îndeajuns de bun. Ne-am bucura să ştim cât mai multe despre voi, cum trăiţi şi dacă sunteţi mulţumiţi. Am vrea să ştim, de asemenea, când ne vom putea vedea... Vă îmbrăţişăm...”.

Unchiul despre care autorul scrisorii vorbea era un preot arestat prin 1950 şi care a fost pus ulterior în libertate, însă nu mai putea ocupa funcţia de preot şi era nevoit să se angajeze ca muncitor la fabrica de cherestrea sau la sondele petrolifere din regiune. (Sursa: arhive RFE).

Luxul unei beri Pielsen

Scrisoare trimisă de un student unui prieten din Italia, în 1955: „Dragă Marine, după multă aşteptare, am primit scrisoarea ta, care citind-o am constatat că ai rămas acelaşi prieten sincer şi că nu m-ai dat uitării... Eu îmi continui studiile şi sper că după doi ani voi putea să câştig primii bani necesari existenţei. Dragul meu, am fost de Sfintele Sărbători ale Paştelui la biserica Bărăţiei, unde mergeam în trecut împreună, unde cu greu am găsit un locşor, din cauza extraordinarei afluenţe de credincioşi. M-am rugat şi pentru tine, prietenul meu drag şi după ce am ieşit din bserică am trecut prin piaţă unde se vindeau cărţi ilustrate cu diverse evocări ale datinilor noastre de Paşti... În Săptămâna Patimilor era o mare afluenţă în pieţele Bucureştiului, unde se găseau, pe lângă mieluşeii tradiţionali, şi ouă înroşite care se vindeau cu trei lei bucata. A doua zi de Paşti am fost în Parcul Stalin, unde m-am plimbat şi am făcut luxul de a bea o sticlă de bere Pilsen, la restaurantul de stat Pescăruşul...”

Tatăl „internat“ în închisoare

Scrisoare trimisă în 1955 de o tânără din Ploieşti unei prietene din Italia, în care aceasta este informată că tatăl ei a fost închis la închisoarea Văcăreşti: „Dragă Adriana... Încep scrisoarea mea cu asigurarea aceloraşi sentimente prieteneşti ce-ţi port. Suntem sănătoşi, ceea ce îţi dorim şi ţie... Tata, pentru moment, nu lucrează nicăieri, din cauză că a fost bolnav grav în ultimul timp. Ştii că el este un om sensibil şi pune totul la inimă. Orice fleac pentru el este un motiv să se supere şi consecinţa a fost că a trebuit să-l internăm la spital pe timp de un an de zile. Tot boala şi firea sa au determinat licenţierea sa din serviciul pe care îl avea în Ministerul Comunicaţiilor. El a stat în acelaşi spital unde a stat şi Marinescu. Mama a suferit mult şi a fost tare îngrijorată în timpul cât tata era în spital... În ultimul timp, la Bucureşti, unde am fost în vizită la mătuşa Sofia, am remarcat că ea poartă o coafură nostimă. Părul tăiat scurt, sistem breton, cum era acum 13 ani. M-am executat şi eu imediat şi l-am tăiat cum se poartă. Acasă, mama mi-a făcut scandal, dar cu timpul i-a plăcut ş s-a resemnat. Oare cum se poartă la voi în Italia: Te rog să-mi scrii imediat...”.

Marinescu fusese un chiabur închis la Văcăreşti timp de doi ani, „spitalul” în care fusese „internat” tatăl tinerei împreună cu acesta fiind, de fapt, o închisoare.

Biberoanele de cauciuc lipseau din România

Scrisoare trimisă de o tânără din Bucureşti unui apropriat din Italia: „Scumpe Adriane... Am primit de la tine pachetul expediat şi nu mică ne-a fost surprinderea când am văzut că el conţinea şi un lucru foarte util în cazul când ai intenţia să îţi măreşti familia, cum voi face eu după două săptămâni, mă refer la biberonul de cauciuc pe care ni l-ai trimis. La noi nu se găsesc articole de cauciuc pentru copii. Cu greu am găsit o muşama la fero-metal... Nu ştiu dacă îţi aminteşti Maternitatea Ana Pauker de pe Strada Polizu. Acum se numeşte Maternitatea nr. 1 şi este cea mai bună şi mai modernă din ţară. Cu ajutorul lui Dumnezeu voi fi acolo internată şi cred că voi scăpa cu bine...”

Toată lumea este „mulţumită“

Scrisoare trimisă de o femeie din Galaţi unor prieteni din Franţa, în care vorbeşte despre dificultăţile tatălui său de 61 de ani şi de dorinţa de a pleca din ţară: „Dragii noştri... Ne bucurăm când vedem că ne scrieţi mai des şi că scrisorile voastre nu ne aduc decât ştiri bune... Tata a reuşit să obţină un post la Şantiere şi ne putem astfel descurca mai bine... Este puţin cam greu pentru el, căci după cum ştiţi, reumatismul lui nu-i dă pace. Seara, când se întoarce acasă, este frânt de oboseală. Aici, la noi, lumea este „mulţumită”, agitată ca şi cum ar aştepta ceva: poate va face Dumnezeu să ne putem vedea. Încercările noastre de a veni la voi au eşuat. Ni s-a comunicat că nu îndeplinim deloc condiţile cerute pentru plecare. De altfel, pentru acest motiv tata a început lucrul...”

Români fără speranţe

Scrisoare expediată în 1956 printr-o valiză diplomatică de un român din Bucureşti unui destinatar din Paris: „Desigur că rândurile noastre vă vor surprinde prin conţinutul lor şi vă veţi întreba cum de am avut curajul să vi le scriem şi mai ales să le expediem. Dar am putut face acest lucru datorită bunăvoinţei unor persoane. Stăm şi ne întrebăm dacă voi, cei din lumea liberă, vă daţi seama într-adevăr de situaţia care domneşte la noi şi ce fel de viaţă ducem. Am început să avem impresia că nimic din felul nostru de viaţă şi din suferinţa noastră nu sunt cunoscute de occidentali. Mai putem spera oare într-o viaţă liberă, într-o viaţă lipsită de frică, de mizerie şi de umilinţă? Este inutil să vă descriem tot zbuciumul nostru şi toată speranţa ce am pus-o de atâţia ani într-o schimbare oarecare. Dar speranţele noastre se pierd pe zi ce trece şi ne vedem ca nişte păsări cu aripile frânte. Am ajuns să nu mai sperăm în nimic şi să nu mai credem în nimic, aşteptând doar moartea, care singură ne poate scăpa de această urgie ce s-a abătut pe capul nostru. Vedem copiii noştri crescând şi ne este milă de viaţa ce li se rezervă, de ceea ce învaţă şi de ceea ce încep să creadă că este adevărul... Noi încercăm să ne descurcăm. Cu ce câştigă X şi eu ajungem să o scoatem la capăt, fără să ne permitem niciun fel de lux, totul fiind la limită. Totul merge pentru mâncare şi pentru copii. Singura bucurie o avem când suntem Duminica împreună. Iarna aceasta am stat mereu în casă din cauza frigului foarte puternic...”


Vă recomandăm să citiţi şi:

Cum arăta vacanţa unor turişti americani în România din 1989: „Oamenii stau cu încăpăţânare la cozi. Locurile de muncă le sunt garantate fie că zâmbesc sau nu” 

Povestea primului cartier de blocuri din Hunedoara, spusă de spionii americani în anii '50: locuinţele construite în trei ani pentru 20.000 de muncitori

Gheorghe Gheorghiu-Dej, omul care a stalinizat România, în rapoartele SUA: „Idealistul abuziv, fanatic al sovieticilor”

Hunedoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite