Sporturile sângeroase ale lumii antice: cele mai bizare lupte de gladiatori şi întrecerile mortale din arenele Romei
0
Cele mai populare întreceri sportive din lumea antică erau şi cele mai sângeroase evenimente, iar atleţii îşi dădeau viaţa de multe ori sub privirile extaziate ale nenumăraţilor spectatori ai confruntărilor.
Unul dintre cele mai atractive sporturi din arenele (circus) Romei Antice a fost întrecerea carelor, un eveniment cu origini elene şi etrusce, devenit extrem de popular la romani. La şaretele frumos împodobite erau înhămaţi între doi şi patru cai, iar cei care le conduceau erau adesea sclavi.
Concurau din dorinţa de a-şi recăpăta libertatea. Unii istorici susţin că întrecerile erau atât de sângeroase încât participanţii deveneau faimoşi doar supravieţuindu-le. Romanii îi legau pe cei aflaţi la comanda carelor de încheieturi, astfel încât dacă angrenajul se distrugea, oamenii erau târâţi de caii prin arenă. Fiecare scalv purta la el un cuţit cu care la nevoie îşi putea dezlega încheieturile, dar probabilitatea să o poată face în momentele ruperii carului era mică.
Scopus a fost unul dintre cei mai renumiţi conducători de care. Ar fi participat la peste 2.000 de întreceri până a fi ucis în arenă, la vârsta de 27 de ani. Diocles, la fel de faimos, a câştigat un sfert din cele peste 4.000 de curse la care a participat, iar la retragerea sa la vârsta de 42 de ani, devenise unul dintre cei mai bine plătiţi sportivi ai Antichităţii. Suporterii se puteau implica în competiţii, sabotând echipele adverse, iar pentru împăraţii romani, care adesea erau văzuţi luând loc în tribune, sărbătoarea curselor de care era şi un eveniment în care puteau testa afecţiunea poporului descătuşat.
Jocurile cu mingea ale grecilor antici
Unul dintre cele mai vechi jocuri cu mingea datează din Grecia Antică şi este menţionat sub numele de episkyros. Două echipe de câte 12 – 14 oameni concurau în arenă cu o minge pe care încercau să o păstreze în posesie aruncând-o coechipirilor peste capetele adversarilor. Câteva linii trasate pe terenul de joc marcau locurile unde trebuiau să stea echipele, însă meciurile la care participau grecii şi spartanii implicau folosirea violenţei, transformându-se în adevărate bătălii în jurul mingii. Mai târziu, jocul cu mingea numit şi phaininda, a fost preluat de romanii antici, sub numele harpastum.
Pankration – luptele cu mâinile goale
Pankration a fost un eveniment sportiv introdus, potrivit istoricilor, în timpul jocurilor olimpice din Grecia Antică a anului 648 î. Hr. Era extrem de popular şi în rândul armatelor elene şi spartane. Ar fi fost inspirat de miturile eroului antic Hercule, victorios în astfel de lupte. Pankration, considerat cel mai popular sport al olimpiadelor din Antichitate, era o combinaţie între box şi lupte, cu mâinile goale şi cu reguli puţine impuse atleţilor, printre care cele de a nu îşi muşca adversarul, de a nu-l prinde de organele genitale sau de a-l împunge în ochi. Atleţii luptau până la epuizarea totală şi chiar până la moarte, potrivit mărturiilor istoiricilor vremii. Unul dintre cei mai faimoşi luptători a fost Arrhichion, un campion antic care a sfârşit în arenă, sufocat de oponentul său, pe care însă îl învinsese. Potrivit mărturiilor vremii, înainte de a intra în competiţie, atleţii din Grecia antică se dezbrăcau şi se ungeau cu ulei, iar în finalul luptelor ajungeau acoperiţi cu murdării. Pentru a se curăţa, ajutaţi de sclave îşi răzuiau corpurile cu un instrument. Transpiraţia şi pielea moartă era dată jos însă nu era aruncată ci vândută ca medicament. Cumpărătorii o foloseau pentru calmarea unor iritaţii sau dureri.
Săritul peste tauri
Dovezi despre unul dintre cele sângeroase sporturi din istorie s-au păstrat într-o frescă a palatului din Knossos, Creta, considerat printre cele mai vechi oraşe ale Europei. Datată din urmă cu aproape 3.500 de ani, fresca înfăţişează un tânăr sărind peste un taur, în timp ce două femei flanchează animalul. Unii arheologi au susţinut că tabloul antic reda un eveniment religios sau un ritual dedicat unei zeităţi, în timp ce alţi cercetători au concluzionat că putea fi o întrecere sportivă, în care cei curajoşi se avântau în sărituri peste taurul adus în arenă. Creta antică a fost locul legendarului Minotaur, creatură pe jumătate om pe jumătate taur, iar săritul peste taur ar fi putut avea legătură cu personajul mitologic.
Luptele pe viaţă şi pe moarte
Gladiatorii s-au numărat printre cele mai renumite personaje ale Romei antice. Luptele care făceau deliciul zecilor de mii de spectatori din arenele antice îşi aveau originea, potrivit unor istorici, în obiceiul ca prizonierii şi sclavii capturaţi în lupte să fie ucişi în timpul unor ritualuri funerare. Tradiţia a fost transformată într-o sărbătoare sângeroasă. Numărul gladiatorilor aduşi în amfiteatre a fost cu anumite ocazii, aproape incredibil. După cucerirea Daciei, Roma a sărbătorit 123 de zile, în cursul cărora, susţine autorul antic Dio Cassius, au fost ucise 11.000 de animale sălbatice şi domestice, iar în arene au luptat 10.000 de gladiatori. Uneori, gladiatorii, numiţi bestiarii, erau puşi să lupte cu animale dintre cele mai exotice, importate din Africa şi Asia. Animalele sălbatice erau uneori antrenate să ucidă şi chiar să violeze victimele, cărora cel mai adesea confruntarea le aducea moartea. Alteori, arenele se transformau în locuri de vânătoare a animalelor, rezervate împăraţilor. Tracul Spartacus a fost cel mai celebru gladiator al lumii antice.
Gladiatorii erau atât de populari, încât sângele şi ficatul celor ucişi în arenele Romei Antice erau recomandate de medici pentru diverse afecţiuni, printre care se număra epilepsia, potrivit unor istorici.
La fel ca atleţii greci, gladiatorii romani luptau adesea goi, spre încântarea femeilor prezente în arenă. Cinci arene funcţionau în Roma antică, iar în unele timpuri, în fiecare zi aveau loc spectacole, unele durând până la câteva săptămâni. Autorii antici relatau despre scenele de sex petrecute pe locurile de sus ale tribunelor şi despre spectacole de sex organizate în arenă, în care protagoniştii erau gladiatori şi prostituate, iar uneori chiar şi animale. Când nu luptau, gladiatorii faimoşi erau înconjuraţi de prostituate şi susţinători, puteau fi închiriaţi de matroane şi de romanii bogaţi, pentru petreceri. Alţii se dedicau însă pregătirii pentru viitoaele confruntări, în şcolile de gladiatori.
Un împărat roman s-a numărat printre gladiatori. Lucius Aurelius Commodus (161-192 e.n.) era pasionat de lupte şi de înfruntările cu animale sălbatice şi intra deseori în arenă pentru a ucide. Se credea întruparea legendarului Hercule şi a zeului Mercur, potrivit istoricilor antici. Un gladiator i-a adus moartea împăratului, în toamna anului 192, în timpul spectacolelor. Atletul pe nume Narcissus l-a sugrumat în timp ce făcea baie, scria Dio Cassius.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
