Iaşi

articolul anterior articolul urmator

Andreea Novac, coregraf şi performer: „Rezidenţele de creaţie trebuie să devină o normalitate în ecosistemul artistic”

0
5 Dec 2021 06:31:31
Autor: Alina Batcu
Andreea Novac, coregraf şi performer  FOTO Alina Uşurelu
Andreea Novac, coregraf şi performer  FOTO Alina Uşurelu

Andreea Novac, renumit coregraf şi performer, ne dă detalii despre programul de rezidenţe de creaţie „Placebo”, care se bazează pe practici colaborative. Artista ne vorbeşte despre partea nevăzută a unui spectacol, despre acest tot numit „corp”, dar şi despre parcursul de la rezidenţă la spectacol.

Programul de rezidenţe de creaţie „Placebo” este un context creativ care creează spaţiu de întâlnire şi dialog pentru artişti din diferite domenii ale artei, cu accent pe procesul de lucru. 
 
Potrivit celor din domeniul artelor, cercetarea în cadrul acestor rezidenţe se bazează pe practici colaborative, orientându-se spre construcţia unui produs artistic work in progress.
 
Coregrafa Andreea Novac a lucrat timp de o lună (iulie 2020) împreună cu Alexandra Vieru şi Beatrice Volbea (performeri) şi cu Eduard Draude (sound designer), perioadă în care, pornind de la ideea de transformare, a chestionat conceptele de participare, transfer şi schimbare, ca procese naturale, constante, ireversibile la nivel personal şi artistic.
 
Rezultatele cercetării s-au concretizat la finalul rezidenţei prin prezentarea work in progress „What are we today will change tomorrow”, un produs artistic diferit de spectacolul creat în 2021.
 
Specificaţie (Andreea Novac): voi folosi în cele ce urmează cuvintele performance, performativ, performeri care nu există în limba română, ci sunt împrumutate din limba engleză, pe filiera performance art-ului. Informaţia despre ce este, cum a apărut şi de ce este atât de larg folosit termenul de performance şi derivatele sale (în arte vizuale, teatru, dans) este la un click distanţă.
 
Stanca Jabeniţan: Efectul Placebo este un termen utilizat în domeniul medical, pentru a desemna o substanţă inactivă din punct de vedere chimic, dar care conduce la o îmbunătăţire reală, cuantificabilă, fără bază într-un tratament real. Pornind de la acest concept şi aplicând principiul de bază de la care ai pornit în rezidenţă, acela al transformării, care a fost „substanţa inactivă” cu care ţi-ai început căutarea? 
 
Andreea Novac: Relaţia minte - corp este una veche, discutată, complicată şi în continuă transformare. Şi din păcate încă, una în care corpul este pe plan secund. Deşi lucrul acesta nu ne aduce niciun beneficiu. În urma castingului pe care l-am organizat la începutul rezidenţei, mi-au rămas alături două interprete în care am intuit un tip de mişcare interioară, pe care am considerat-o bază potrivită pentru explorarea performativă pe care mi-o doream. Acesta a fost ingredientul Placebo cu care am pornit la drum.
 
Eu traduc transformarea prin mişcare: acolo unde ceva se mişcă, lucrurile nu au cum să rămână la fel
 
Folosind drept criteriu principal de selecţie disponibilitatea de a se mişca mental şi afectiv, primul nivel (şi probabil cel mai important) a fost aşezat. Alexandra şi Beatrice răspundeau deja, aproape inconştient, necesităţii principale a acestui proiect: pentru că se aflau în perioade de mişcare (în plan afectiv), lucrul acesta avea să declanşeze şi să propulseze organic procesul artistic.
 

Partea nevăzută a unui spectacol

- La ce calităţi eşti atentă în momentul în care îţi alegi performerii cu care colaborezi?
 
Aş vrea să spun că aleg interpreţii în funcţie de nevoile spectacolului, dar de cele mai multe ori, când încep un proces de lucru, habar nu am unde mă va duce. Am nişte idei despre ce aş vrea să fie, dar nu am certitudini. Nu sunt un coregraf care vede dinainte spectacolul, ci îl contruiesc din aproape în aproape. De multe ori pentru interpreţi modul acesta de a funcţiona este uşor debusolant, nu au pământ ferm sub picioare. Nu au cum să vadă în mintea mea, nu ştiu dacă sunt pe calea cea bună în ceea ce fac, nu ştiu dacă voi păstra sau nu materialele de mişcare pe care le construiesc. Tocmai de aceea printre calităţile principale la care mă uit sunt răbdarea, posibilitatea de a gestiona disconfortul, putinţa de a naviga instabilitatea, de a schimba/ se schimba în interiorul unei aceleiaşi propuneri performative. Mă uit iarăşi la capacitatea de a analiza situaţia în care se află şi de a o manevra, de a o întoarce pe mai multe părţi.
 
Îmi place să lucrez cu interpreţi care se bazează pe aptitudinile lor, dar nu bat drumurile verificate şi sigure, nu se salvează şi cu cei care sunt dispuşi (mai ales mental) să meargă împreună cu mine. Pentru că ştiu că nu le este întotdeauna uşor, îi însoţesc în permanenţă. Tocmai de aceea încrederea şi asumarea sunt alţi doi factori importanţi în procesul artistic pe care îl propun. 
 
- Cauţi proiecţii ale calităţilor tale?
 
Iarăşi aş zice că nu, dar cred că da. În ce mă priveşte un proces de lucru nu este niciodată despre mine, ci despre dinamica dintre noi, cei dinăuntrul lui. Când încep să lucrez la un spectacol nou, încep cu un set up mental care se bazează pe curiorizate şi disponibilitate. Pe acestea le cer şi oamenilor cu care voi colabora. Şi încerc să le cultiv permanent în ei şi în mine.
 
Energie pare un termen woodoo si prea larg, toată lumea îl pricepe, dar fiecare în mod diferit. Sunt sensibilă, da, la energie, prin care de fapt înţeleg un conglomerat de aspecte: curgere, contaminare, intensitate, dinamică, felul în care adresezi corpul, intenţii, etc. I-aş zice mai degrabă partea nevăzută a unui spectacol, ceea ce este invizibil şi care pentru mine este mai important decât ceea ce se vede. Sau, ca să fiu şi mai clară, ceea ce se vede este construit pe/din ceea ce nu se vede.
 
Alexandru Radu-Alice Veliche-Alexandra Vieru (spectacol) Foto Mălina Moncea
     
- În echipa de cercetare din rezidenţă au făcut parte un om pasionat de dans, un coregraf şi un muzician. Care au fost primele instrumente de dialog? 
 
Sunt mare amatoare de procese de lucru, aş vrea să nu se încheie niciodată şi le consider mereu o provocare (acest cuvant!). Pentru că nu fac foarte multe spectacole, îmi doresc luxul de a nu şii, de a căuta şi de a găsi. Asta mă stimulează, aşa îmi menţin entuziasmul şi plăcerea în lucru. Jumătate din munca unui coregraf cred că ţine de a înţelege oamenii care îi stau în faţă şi de a reuşi să ajungă la ei şi de a-i conduce acolo unde are nevoie, fără a se aşeza deasupra lor ci mai degrabă venind în a-i susţine. Cu Alexandra mi-a fost relativ uşor să lucrez, pentru că este over achiver şi se aruncă cu capul înainte. Cu Beatrice vorbeam aproximativ aceeaşi limbă şi îi simţeam mintea de coregraf, deci lucrurile au mers destul de lin. Cu Eduard, am avut un click instant. Am mai zis şi o să o mai repet, Eduard are o intuiţie a mişcării cum rar am întâlnit, îmi pare un muzician care trebuie să lucreze cu dansatori şi performeri. 
 
- Cum arăta spaţiul comun dintre tine şi colaboratorii tăi din rezidenţă? 
 
Contextul de lucru este, atunci când auspiciile sunt bune (nu sunt mereu), un context împărtăşit. Încerc să îmi explic şi să îmi argumentez alegerile, pentru că am nevoie ca procesul artistic să fie deschis şi colaborativ. Creez spaţiu pentru fiecare, ţin la inputul personal, discut opţiunile, ascult sugestiile. Sunt un coregraf care mizează pe interpreţi şi colaboratori în a face sau desface un spectacol şi le dau această putere/ piatră de moară (depinde cum te uiţi la ea). A nu se înţelege că îi las singuri şi descoperiţi. În general construiesc o structură stabilă, în care există spaţiu de manevră. De multe ori, spectacolul devine despre asta - o structură în care ne mişcăm împreună (idei, corp, sunet, imagine, etc). 
 
- Ce înseamnă pentru tine ochii şi prezenţa?
 
Pentru că majoritatea spectacolelor pe care le fac au o componentă participativă implicită, privirea devine un factor important în comunicarea cu publicul. Construiesc mereu adresând publicul, interpreţii nu întruchipează personaje, sunt ei într-un context performativ, iar faţa şi privirea dau coerenţă interioară spectacolului. Prezenţa o înţeleg ca pe un tip de asumare performativă, un fel de a înţelege ceea ce faci, de a lucra activ cu toate mediile/ instrumentele de care dispui, de a construi şi prezenta un tip de a fi/de a sta/ de a te mişca pe scenă, care se modulează în funcţie de necesităţile particulare ale fiecărui spectacol.
 
Corpul îl înţeleg ca întreg - adică şi voce, şi sunet, şi gând, şi emoţie.
 
- Cum se traduce pentru tine relaţia dintre gând-cuvânt-mişcare-sunet? Sau poate relaţia mai potrivită este spaţiu-corp-prezenţă.
 
La întrebarea acesta se răspunde printr-o lucrare de doctorat. Sunt un artist care lucrează cu corpuri în mişcare, cuvântul cheie aici fiind corpuri. Corpul îl înţeleg ca întreg - adică şi voce şi sunet şi gând şi emoţie (şi acesta este o perspectivă simplificată). Îmi place să mă folosesc de tot ceea ce ştim şi putem face, fără a mă cantona prea mult în faptul că mă numesc coregraf, deci ar trebui să arăt doar mişcare. Şi mizez, în relaţie cu corpul, nu doar pe potenţialul său formal ci pe integralitatea lui, mai ales că vocea (sunet/cuvânt) este tot parte din corp şi este tot mişcare (fizică, emoţională, ideatică). Gândul în ceea ce propun eu se traduce mai puţin în sens (de descifrat) şi mai mult în cum fac ca anumite lucruri să apară şi să se exprime.
 
 
Eduard Draude (rezidenţă) Foto Mălina Moncea
 
- Cum se crează pentru tine naraţiunea, cum intervin sensurile date de creier în discursul scenic?
 
Am făcut foarte puţine spectacole narative, mai ales la începuturile mele artistice. Acum mă interesează alte lucruri în relaţie cu coregrafia şi mişcarea. Publicul nu prea găseşte naraţiune (în sens de desfăşurare logică, cauzală) în spectacolele mele. Cred că receptarea artistică se face pe mai multe paliere concomitent. Istoric vorbind, obişnuinţa de a privi cu creierul este normală şi justificată. Ceea ce le propun însă spectactorilor care vin la întâlnire cu ceea ce fac este un fel de a coborî din cap în corp. Şi aceasta înseamnă că le solicit un alt tip de a privi. Iar din perspectiva spectactorului, încerc să practic ceea ce predic. Merg cu convenţia instituită de artist, sunt un spectator curios şi rabdător. Nu mă duc să văd ceva anume, mă duc să văd şi să mă întâlnesc cu ceea ce nu cunosc încă. 
 
- Ce înseamnă corpul pentru tine? 
 
Din nou, o lucrare de doctorat. Este imens corpul. Imens. Este punctul zero, este în tot, peste tot, comportă atâta complexitate, încât pare inepuizabil. Oriunde te uiţi (religie, medicină, psihologie, antropologie, sociologie, filosofie, etc) îl vei găsi. Îmi pare rău că nu suntem mai conştienţi de el şi potenţialul său (personal, artistic, social, politic). Este un spaţiu, un mediu, un vector, un conductor, un recipient, etc. Uneori poate deveni un instrument (dar eu sunt departe de a instrumentaliza şi supune corpul pe scenă).
 

Rezidenţa Placebo

 
- Te invit să faci o scurtă analiză asupra ceea ce ţi-ai propus (cu ce instrumente ţi-ai propus să lucrezi, în ce s-au transformat ele, dacă s-au transformat, ce a adus dialogul cu echipa creativă) şi la ce rezultat ai ajuns.
 
Mi-am propus să întâlnesc oameni, idei şi feluri de a face. S-a întâmplat asta. Şi pornind de la întâlnirea cu echipa artistică am încercat diverse modalităţi de a construi material de mişcare, sunet, atmosferă şi afect. Mi-e greu acum să îmi amintesc în amănunt cercetarea de anul trecut. Am lucrat destul de mult cu modalitaţi de a transforma un parcurs interior cu efecte vizibile în exterior. Am lucrat cu dinamici diferite, cu posibilităţi de a modula ceea ce se vede, cu translarea unui conţinut abstract în unul personal, concret. Mi-am dorit mult ca Eduard (sound design) să fie la egalitate cu Beatrice şi Alexandra (interpretare), nu un suport pentru dans, ci să îl influenţeze activ, să îl direcţioneze, completeze sau să îl deturneze. Spectacolul îl percepem în totalitatea lui, ceea ce mie îmi permite să manevrez subtil mediile care îl construiesc. Din punctul meu de vedere, în prezentarea de la finalul rezidenţei, două lucruri erau evidente: relaţia dintre sunet şi mişcare şi interacţiunea lor creativă şi modulaţiile scenice ale unor principii de mişcare cu miza transformativă.
 
- Este nevoie de un astfel de proces de căutare (rezidenţă de creaţie) în parcursul unui artist? Ce a însemnat pentru tine rezidenţa Placebo? 
 
Nevoie este un cuvânt care surprinde perfect semnificaţia unei rezidenţe de creaţie. Toţi artiştii au nevoie de un spaţiu (temporal şi fizic) în care să cerceteze, să îşi verifice sau confrunte perspectivele. Este cel mai sănătos mod de a costrui un spectacol. Din păcate economia în care trăim se centrează mai ales în a produce şi mai puţin în a căuta/cerceta. Iar lucrul acesta se vede în calitatea produsului artistic. 
 
Rezidenţele de creaţie trebuie să devină o normalitate în ecosistemul artistic.  Am fost norocoasă şi privilegiată din punctul acesta de vedere. Cu puţine excepţii, spectacolele pe care le-am construit peste ani au beneficiat de astfel de contexte. Uneori am trecut prin câte două sau trei rezidenţe pentru un singur spectacol. Alteori, atunci când nu au existat, le-am provocat conştient. Am scris proiecte în care rezidenţele de cercetare au fost o prioritate.  Şi revenind la Placebo, sper ca ele să continue şi să se extindă. Pentru că, mai ales pentru artiştii independenţi, a face un singur lucru, a-şi concentra energia şi gândurile într-un singur sens, reprezintă un lux. Şi în măsura în care producătorii/autorităţile finanţatoare vor înţelege îndeaproape procesul şi demersul artistic, sper ca acest lucru să se schimbe. 
 
Producător: Teatru FIX/ Coordonator rezidenţă, coregraf: Andreea Novac/ Asistent: Stanca Jabeniţan/ Performeri: Alexandra Vieru, Beatrice Veronica Volbea, Eduard Draude/ Compoziţie şi producţie audio: Eduard Draude de la Avangarda Deschisă/ Montaj Video: Andrei Botnaru/ Operator video: Radu Marţin/ Documentare foto-video: Mălina Moncea 
 
 
«What we are today will change tomorrow» este un party fără a fi într-un club, o transă fară a folosi hipnoza, este mişcare continuă din toate încheieturile, pe nivele şi în registre diferite.
- Ce este „What we are today will change tomorrow”? Cum l-ai încadra în termeni spectaculari?
 
Eu numesc „What we are today will change tomorrow” spectacol. Asta pentru că este aşezat pe o scenă de teatru, mixează medii (corp, sunet, vizual), se supune unei convenţii general acceptate. Înţeleg nevoia de a aşeza şi delimita stilistic un discurs artistic, însă de o grămadă de timp deja a încadra o propunere artistică într-o anumită arie nu mai prezintă interes. Este ca şi cum ai spune că nu vezi decât o singură culoare, recunoşti doar un gust, reacţionezi doar la un singur miros. Nici viaţa noastră nu mai este atât de clar compartimentată. Graniţele sunt fluide, iar a fi ceva anume (spectacol „pur” de dans, de teatru, etc) poate deveni limitativ. Este de datoria noastră, a artiştilor, să inventăm mereu contexte pentru ceea ce facem. Şi apoi să le facilităm şi explicităm către public. Şi este de datoria publicului să ne provoace să ne reinventăm. Asta ne ţine creativi şi relevanţi, şi pe unii, şi pe alţii.
 
 
Alexandra Vieru (spectacol)  Foto Mălina Moncea
 
- Este nevoie de o redefinire a conceptului de spectacol şi a modului în care este el receptat astăzi?
 
Jocul cu convenţia spectaculară clasică nu mai este o noutate de aproape un secol. Propunerile artistice s-au transformat tocmai pentru că au provocat status quo-ul. Asta nu înseamnă că negăm achiziţiile istorice, nu înseamnă că trebuie să contestăm continuu, nici că trebuie să producem constant noutate. O astfel de gândire ne-ar arunca în nişte nisipuri mişcătoare, în care probabil ne-am îneca. Însă, capitalizând pe ceea ce cunoaştem deja, putem merge mai departe.
 
 
 Dacă o artă nu respiră şi nu se transformă, ea moare.
 
Nici măcar nu cred că reinventăm major convenţiile. Doar ne uităm la ele din alte locuri, aplicăm alte filtre şi alte lupe, cele care corespund intereselor şi vremurilor pe care le traversăm.
 
- De ce ţine receptarea artistică?
 
Receptarea artistică ţine, cred, de atitudinea cu care intri în sala de spectacol. Timpul este acum moneda principală de schimb între artist şi public, tocmai de aceea caut în ceea ce văd calitate. Aici calitate se traduce în ce îmi face un spectacol, cum mă afectează, cum plec de la întâlnirea aceasta, ce produce el mai departe, am învăţat/simţit/gândit altfel decât o fac în mod obişnuit? Nu înseamnă că mă aştept ca un spectacol să îmi schimbe viaţa (deşi se poate întâmpla şi asta), dar o modificare (în bine sau rău) trebuie să existe. Măcar atunci, pe loc sau câteva ore după. Altfel am pierdut timpul. Şi aici nu mă refer neapărat la judecată de gust (mi-a plăcut sau nu).
 
Au fost spectacole care mi-au displăcut profund, pe care le-am urât din rărunchi, dar de care nu m-am putut dezlipi ani de zile. Au fost spectacole teribile, dure, groteşti, care m-au fascinat nu pentru estetica urâtului, ci pentru ceea ce citeam dincolo de ceea ce se vede. Au fost spectacole din care nu am înţeles absolut nimic pe moment, dar care au căpătat sens ani mai tărziu. Există, în spectacolele bune, oricare le-ar fi forma, un dincolo, pe care îl intuim. Şi ţine de felul în care cade în noi spectacolul. 
 
- De la ce porneşti când construieşti un spectacol? Cu ce aşteptări lucrezi la început?
 
Nu am aşteptări când încep să lucrez. Plec de la ceva care mă preocupă şi încerc să mă uit la acel ceva din unghiuri diferite. Este o mare de posibilităţi acolo, toate la fel de valabile şi interesante. Mă entuzismez şi mă îndragostesc de idei. Apoi înaintând în lucru, pentru că încep să existe tot felul de presiuni (umane, de producţie, temporale, etc) trebuie să aleg, să îngustez şi să direcţionez. Modulez, transform, aşez în formă, etc. Finalul, premiera spectacolului, este cel mai chinuitor moment pentru mine. Pentru că nu mai am control, dar continuă să mă consume.
 

Compoziţia în timp real

 
- Ce este un limbaj corporal pentru tine şi cum se poate crea el? Poate determina el expansiunea şi contracţia timpului?
 
Limbajul corporal (diferit de cel non verbal) este cel pe care îl construiesc voluntar şi care translează conţinuturile pe care vreau să le fac vizibile. Şi mai simplu, este felul în care construiesc artificial corpul şi mişcarea, pentru ca ele să producă efectele pe care le vizez în spectacol. Condus corect, el poate crea orice tip de efect/afect dorim. Şi mai ales pus în legătură cu celelalte medii din spectacol, da, poate produce inclusiv senzaţia de dilatare a timpului. Dar asta reprezintă doar ce am vizat eu în spectacol. Posibilităţile sunt infinite.
 
 
Beatrice Volbea şi Alexandra Vieru (rezidenţă)   Foto Mălina Moncea
 
 
- Compoziţia în timp real ce set de instrumente performative presupune şi care sunt „verbele” între performeri şi public?
 
Compoziţia în timp real cere un set de aptitudini performative care se exersează în timp şi, aşa cum îi zice şi numele, se referă la a compune în timp real cu tot ceea ce există pe scenă. Nu aş putea să fac o listă de instrumente, căci nu sunt doar unele. Real Time Composition se referă la felul în care propui situaţii scenice, le dezvolţi, le conduci, etc. Implică un loop între intenţie/gând şi forma sa vizibilă, între ceea ce faci şi cum transformă acest lucru percepţia generală, cum modulezi aceste transformări. Cum înţelegi situaţii şi cum te aplici lor. Cum conduci interior şi exterior ceea ce se vede. Etc, etc, etc. Verbele care stau între public şi scenă sunt diferite de la artist la artist. Şi este bine să fie aşa. În ce mă priveşte, în ultimii ani am tranzitat de la a arata către a transforma. Şi asta se aplică şi interpreţilor şi publicului. 
 

De la rezidenţă la spectacol

 
- Cum ai văzut parcursul de la rezidenţă la producţie? Cât de relevant este un proces de rezidenţă în crearea unui spectacol/performance?
 
Ceea ce se vede acum pe scenă este absolut diferit de ceea ce s-a văzut în prezentarea rezidenţei. Asta şi pentru că echipa artistică s-a modificat, iar eu am funcţionat spre un alt tip de produs. Ziceam şi mai sus că etapa de rezidenţă ar trebui să existe premergător oricărui spectacol. Ele nu sunt mereu atât de clar delimitate, nici nu se află la o distanţă temporală atât de mare (în cazul nostru de un an şi ceva). Dar uneori, iată, timpul funcţionează în favoarea spectacolului. 
 
- Consideri că este nevoie în Iaşi de spaţii de cercetare pentru artele performative? 
 
Gustul pentru cercetare (şi la artişti şi la public) se educă în timp. În măsura în care ieşim din logica prezentărilor cantitative şi intrăm în cea calitativă, spaţiile/ contextele de cercetare sunt o necesitate. Artiştii au nevoie să experimenteze. Atenţie, experimentul nu este bau bau-ul spectacolului. Nu înseamnă că facem lucruri ciudate, neobişnuite, greu de receptat. Înseamnă că avem vreme să rostogolim idei fără să ne agaţăm de prima care ne pare potrivită. Înseamnă că avem timp să ne întâlnim real într-un proces cu alţi oameni şi alte idei, că putem argumenta şi contra argumenta, că intrăm în adâncimile lucrurilor care ne interesează şi ne preocupă.
 
Există o metaforă frumoasă despre artist ca stând la marginea lumii. Asta înseamnă că el vede şi ceea ce există deja şi ceea ce există dincolo de graniţă, dar încă nu a trecut în vizibil. Căutarea aceasta de a aduce în lumină ceea ce există dincolo de graniţa lumii reprezintă în perspectiva mea cercetarea artistică şi, pe cale de consecinţă, spectacolul ce îl urmează.
 
Producător: Teatru FiX/ Coregrafie şi text: Andreea Novac/ Performeri: Alice Veliche, Alexandra Vieru, Alexandru Radu/ Sound desginer: Eduard Draude/ Video artist: Călin Pîrîială/ Videograf: Andrei Ignia
 
*** Proiect co-finanţat de Primăria Municipiului Iaşi. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Primăriei Municipiului Iaşi. 
 

Vă recomandăm să citiţi şi:

 
INTERVIU Andreea Novac, coregraf şi performer: „În primul an de facultate, curgea sânge din picioarele mele“
 
 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările