Istoria administrativă a Moldovei. Cârligătura, ţinutul fabulos din mijlocul teritoriilor stăpânite de Ştefan cel Mare

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Împărţirea administrativă a României a înregistrat nenumărate variante în istoria de câteva sute de ani a ţinuturilor de pe teritoriul ţării.

Scrierile medievale şi cronicile din vremea lui Ştefan cel Mare informează despre existenţa pe actualele teritorii ale judeţelor Iaşi, Neamţ şi Vaslui a unui ţinut legendar, preţuit de-a lungul timpului, de toţi domnitorii care s-au perindat la conducerea Moldovei.

Este vorba despre Cârligătura, un ţinut de numai 975 de kilometri pătraţi, aflat pe pantele vestice ale Dealului Mare şi cele nordice ale dealurilor Tutovei. Se învecina cu Hârlau la nord-vest, Iaşi la est, Roman la vest şi Vaslui la sud. A fost atestat documentar în documente ale Curţii Domneşti, la 15 iunie 1431, în cuprinsul unui act de donaţie dat de Alexandru cel Bun către un boier pe nume Cupcici. Acesta din urmă primea prin actul de donaţie prisăci (locuri unde sunt amplasaţi stupii de albine) şi mai multe sate din ţinut.

Despre Cârligătura s-a vorbit mereu ca despre o "perlă a coroanei", acoperit în cea mai mare parte cu păduri seculare, defrişate în cea mai mare parte de-a lungul timpului. În prezent, a mai rămas în picioare pădurea de la Humosu, unde a fost înfiinţată o rezervaţie naturală aflată sub patronajul Academiei Române, şi unde, pe o suprafaţă de 73,3 hectare, încă mai supravieţuiesc păduri de fagi străvechi.

Capitala Cârligăturii a rămas până în 1834 la Târgu Frumos. În acel an, în urma procesului regulamentării, numărul ţinuturilor Moldovei a scăzut de la 16 la 13, prin desfiinţarea ţinuturilor Herţa (înglobat la Dorohoi), Hârlău (împărţit între Botoşani şi Iaşi) şi Cârligătura (împărţit între Iaşi şi Roman).

În 1856, după Războiul Crimeii, Moldovei s-a îmbogăţit şi cu trei judeţe, cel din sudul Basarabiei - Cahul, Ismail şi Bolgrad. 

Următoarea transformare semnificativă a împărţirii administrative a Moldovei a fost înregistrată în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Decretul domnesc nr. 495 din 20 iulie 1862 şi Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene nr. 396 din 2 aprilie 1864 au generalizat judeţul ca unitate administrativă de bază a statului unit, numit, din ianuarie 1862, România. Conform acestui act legislativ, judeţele, conduse de prefecţi, numiţi de Guvern, erau împărţite în plăşi, conduse de subprefecţi, iar după 1918 – de pretori, în cadrul cărora se regăseau comunele, urbanele, numite mai târziu oraşele şi ruralele, conduse de primari aleşi.

În 1878, după pacea încheiată în urma războiului ruso-turc, cele trei judeţe sub-basarabene au fost cedate, din nou, Rusiei ţariste. 

Tratatele de pace semnate în 1918, la sfârşitul Primului Război Mondial, au dus la o organizare administrativă semnificativă a României. În primii ani interbelici au funcţionat judeţele Vechiului Regat, cele basarabene, moştenite de fosta gubernie ţaristă, districtele austriece ale Bucovinei, de foarte mici dimensiuni, şi fostele comitate austro-ungare la vest de Carpaţi.

La 14 iunie 1925 a fost promulgată Legea pentru unificarea administrativă nr. 85. Cele 71 de judeţe, ale căror limite respectau, în general, diviziunile celor 10 provincii istorice ale ţării (Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia) aveau ca subdiviziuni plăşile, alcătuite din oraşe (între care, cele mai importante erau organizate ca municipii) şi comune.

Pe 3 august 1929 a fost adoptată Legea pentru organizarea administraţiunii locale, prin care erau înfiinţate 7 directorate ministeriale, cu sediile la Timişoara, Cluj, Cernăuţi, Chişinău, Iaşi, Bucureşti şi Craiova. Acestea au fost desfiinţate doi ani mai târziu.

În 1938 regele Carol al II-lea a promulgat Legea administrativă care instituia ţinutul ca unitate administrativă de bază a României. Ţinuturile lui Carol al II-lea urmăreau, pe cât posibil, să reunească foste judeţe aflate în două, trei sau chiar patru provincii diferite. Au fost înfiinţate 10 ţinuturi, conduse de rezidenţi regali, la care se adăuga Capitala, Bucureşti. Moldova a avut la vremea respectivă trei ţinuturi: 

- Nistru, cu reşedinţa la Chişinău şi incluzând fostele judeţe Cetatea Albă, Lăpuşna, Orhei şi Tighina;
- Prut, cu reşedinţa la Iaşi, compus din fostele judeţe Bacău, Baia, Bălţi, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Roman, Soroca, Vaslui;
- Suceava, cu reşedinţa la Cernăuţi, incluzând judeţele Câmpulung, Cernăuţi, Dorohoi, Hotin, Rădăuţi, Storojineţ şi Suceava;

Din 26-28 iunie 1940, România a evacuat Basarabia, nordul Bucovinei, judeţele Cernăuţi şi Storojineţ şi partea de nord a judeţului Rădăuţi, precum şi colţul nord-vestic al judeţului Dorohoi, aşa-numitul „ţinut al Herţei", niciodată înstrăinat până atunci. 

În 1941, printr-un decret al Regelui Mihai, s-a renunţat la ţinuturi şi s-a revenit la organizarea pe bază de judeţe din perioada interbelică. Prin Legea din 4 septembrie 1941, judeţele şi plăşile nu-şi recăpătau personalitatea juridică, cum se întâmplase cu un an mai devreme în restul ţării, funcţionând doar în calitate de circumscripţii administrative de desconcentrare şi control. Personalitate juridică avea doar provincia – Bucovina, respectiv Basarabia –, ambele organizate în guvernăminte, conduse de câte un guvernator. 

La 6 septembrie 1950 a fost promulgată Legea organizării teritoriale nr. 5, prin care cele 59 de judeţe ale României postbelice (compuse din 424 plăşi) erau înlocuite de 26 regiuni, cuprinzând 148 de oraşe şi 177 raioane. Noua împărţire nu ţinea cont de configuraţia fostelor judeţe şi, în plus, introducea în numele noilor unităţi administrative, elemente onomastice cu caracter glorificator (astfel oraşul Braşov a fost rebotezat Stalin, ca şi regiunea a cărei reşedinţă era).

Procesul de reducere, pe de-o parte, a numărului de regiuni a continuat în 1956. Bârladul a fost împărţit între regiunile Bacău, Galaţi şi Iaşi. Pe de altă parte, a crescut numărul raioanelor din România, la 192. Prin Legea nr. 2 din 16 februarie 1968 se revenea la organizarea administrativă românească tradiţională, având la bază judeţul şi comuna. Au dispărut regiunea şi raionul. Un număr de 19 de judeţe – Baia, Câmpulung, Dorohoi, Făgăraş, Fălciu, Muscel, Odorhei, Rădăuţi, Râmnicul Sărat, Roman, Romanaţi, Severin, Someş, Târnava Mare, Târnava Mică, Tecuci, Turda, Tutova, Vlaşca – nu se mai regăseau în acest decupaj.

Prin proiectul actual de regionalizare se urmăreşte transformarea Moldovei în regiunea de Nord-Est, cu reşedinţa la Iaşi, incluzând judeţele Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava şi Vaslui.

Citiţi şi:

Bucovina poate reveni oficial pe harta României odată cu regionalizarea. Decizia va fi luată după votul popular

Regionalizarea împarte România în şapte sau opt părţi. Primul raport oficial cu posibilele schimbări

„Suculenţa” lipsă a regionalizării

Regionalizarea? Boală grea

Iaşi



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite