Chirurg plastician pediatru: „La copii, recuperarea şi depresia după o amputare sunt mult mai puţin severe decât la adulţi“
0Singurul chirurg plastician pediatru din Iaşi, dr. Sidonia Susanu, coordonatorul Compartimentului de Chirurgie Plastică de la Spitalul de Copii „Sfânta Maria“, explică pentru „Weekend Adevărul“ care sunt provocările specialităţii care le redă şansa de a avea un chip şi un trup normale copiilor cu anumite malformaţii sau care au suferit un traumatism.
Dr. Sidonia Susanu petrece în sala de operaţie şi câte 20 de ore, timp în care „sudează“ sub microscop vase, ţesuturi şi nervi.
„Când vine o urgenţă nu este timp să ne evaluăm starea de tensiune sau stres“, spune medicul ieşean al cărui nume a fost pomenit toamna trecută în toată ţara, după ce a salvat doi pacienţi cu situaţii medicale severe: o fetiţă de 6 ani, din Constanţa, care a avut picioarele strivite în urma unui accident, şi a unui bebeluş născut cu o malformaţie cranio-facială rară, cu care au fost diagnosticaţi doar opt copii în toată lumea. Medic primar chirurgie plastică la cel mai mare spital de pediatrie din Moldova, dr. Sidonia Susanu şi-a completat pregătirea de specialitate în centre din Japonia, Germania, SUA, Italia şi Franţa.
„Weekend Adevărul“: Sunteţi singurul chirurg plastician pediatru din Iaşi, singurul chirurg plastician de la Spitalul de Copii „Sfânta Maria“ din Iaşi. Cum vă descurcaţi?
Sidonia Susanu: La Spitalul de Copii „Sfânta Maria“ sunt din 2010, în urma unui concurs pe post. Din câte ştiu, a mai fost un candidat pe acelaşi post, dar la fel de bine ştiu că nu a fost o motivaţie prea mare din partea altor colegi chirurgi plasticieni pentru a ocupa poziţia respectivă. Nu aş putea spune de ce, dar probabil că majoritatea colegilor, fiind formaţi într-un centru care se adresează permanent adultului, sunt uşor reticenţi în ceea ce priveşte pediatria.
Acum sunt singurul medic al compartimentului de chirurgie plastică din Spitalul de Copii „Sfânta Maria“ din Iaşi. Există mai multe asistente, mai multe infirmiere, dar ca personal calificat, ca să spunem aşa, sunt singurul medic. La început nu pot spune că a fost extraordinar de uşor ca pacienţii, chiar şi colegii, să conştientizeze ce înseamnă chirurgia plastică şi importanţa chirurgiei reconstructive, mai ales la copii. Totuşi, acest lucru a fost rapid învăţat atât de echipa medicală, cât şi de pacienţi şi de aparţinătorii acestora. O parte dificilă în realizarea oricărui compartiment la început de drum este baza logistică, aparatura.
De aceea la început aţi venit cu instrumentarul personal la spital?
La început, când am ajuns eu la Spitalul de Copii, nici măcar chirurgia pediatrică nu avea un instrumentar foarte variat, iar în ceea ce priveşte instrumentarul de chirurgie plastică, cu atât mai puţin. Astfel că, o perioadă bună de timp, cam trei ani, seara se termina cu sterilizarea şi pregătirea instrumentarului propriu pentru intervenţiile de a doua zi din cadrul spitalului. Din fericire, acum lucrurile s-au schimbat. Din 2014 aveam un microscop optic chirurgical de foarte mare performanţă, aş putea spune că este top de linie în lume. Acesta este un mare avantaj al compartimentului, pentru că foarte multe intervenţii de chirurgie reconstructivă sunt imposibile în absenţa microscopului.
„Dintotdeauna mi-a plăcut să repar“
Ce v-a atras la această parte a chirurgiei?
Cred că dintotdeauna mi-a plăcut să repar. Nu pot spune că am avut o dorinţă de a alege chirurgia plastică, ci mi-a plăcut să repar lucruri stricate. Fascinaţia pentru chirurgia reconstructivă a apărut din facultate, după ce am avut şansa să asist la intervenţii chirurgicale din mai multe ramuri ale chirurgiei. Atunci am decis că această parte este cea care mi se potriveşte cel mai bine.
Cărei categorii de vârstă se adresează chirurgia plastică?
Chirurgia plastică se adresează perioadei de vârstă 0-100 de ani. Practic nu există chirurgie plastică specială pentru pacientul pediatric. Există o chirurgie plastică care se adresează în mod particular malformaţiilor congenitale şi fiecare plastician ar trebui să fie antrenat să efectueze aceste intervenţii. Din fericire, eu am avut şansa aceasta în Japonia, în centrul specializat în chirurgia reconstructivă a malformaţiilor copilului de la Showa University de la Tokyo.
Care sunt cele mai întâlnite traumatisme pe care le reparaţi la copil?
Chirurgia plastică la copil adresează traumatologia care are nevoie de replantări, reconstrucţii – reconstrucţii de părţi moi în general – şi patologia malformativă. Chirurgia plastică se ocupă în mod particular de malformaţiile faciale şi malformaţiile mâinii şi participă împreună cu chirurgia pediatrică la alte tipuri de malformaţii la care are un rol secundar.De asemenea, tratează arsurile, care, din întâmplare, la Spitalul de Copii „Sfânta Maria“ nu sunt încadrate la Compartimentul de chirurgie plastică. Paradoxal, pentru că în curricula de pregătire a plasticianului face parte obligatoriu şi tratamentul chirurgical în mod particular al pacientului ars. Compartimentul nostru oferă consultanţă şi compartimentului de arsuri din cadrul spitalului. În ceea ce priveşte frecvenţa traumatismelor, pe primul loc sunt traumatismele mâinii, cu amputaţii ale degetelor şi chiar ale mâinilor, pe locul doi sunt traumatismele membrelor inferioare. Ca rezumat, intervenim acolo unde sunt secţiuni de vase şi nervi, care sunt pe primul loc în patologia traumatică.
Cele mai grele cazuri
În ultima parte a anului trecut aţi devenit cunoscută mai ales după ce aţi salvat viaţa fetiţei de la Constanţa ale cărei picioare au fost strivite de o remorcă şi după ce aţi operat un băieţel din Botoşani cu o malformaţie carnio-facială extrem de rară. Ce ne puteţi spune despre cele două cazuri?
Cazul fetiţei de la Constanţa a fost o împrejurare foarte nefericită. Fiind o situaţie bizară şi anormală, a fost foarte mediatizată. Totuşi, pacienţi precum această fetiţă au mai fost în spital, chiar în situaţie mai gravă decât ea. De exemplu, în septembrie 2015, dintr-un accident de tren a fost adus un băieţel cu o amputaţie gravă la ambele membre inferioare şi la un membru superior. Faptul că fetiţa de la Constanţa a fost transportată două treimi din ţară a transformat acest caz într-unul bizar, dar nu înseamnă că a fost şi cel mai sever pacient pe care a trebuit să îl tratăm în cadrul compartimentului. A fost, într-adevăr, un pic mai dificil, pentru că, în acelaşi interval de timp, au fost doi copii cu politraumă. Cel de-al doilea copil a venit de la Roman în aceeaşi noapte într-o stare mai puţin gravă decât fetiţa şi a fost mai puţin mediatizat. Noi, însă, a trebuit să ne împărţim ca timp.
Dumnevoastră cum v-aţi împărţit timpul?
Au venit amândoi marţi. Pe băiat l-a operat ortopedia atunci, miercuri eu am operat fata, joi am lăsat fata şi am operat băiatul, vineri fata a făcut un stop respirator şi nu am putut să o operez, sâmbătă nu l-am operat pe niciunul, iar duminică am operat fata. Luni am operat din nou băiatul şi apoi marţi, miercuri, joi şi vineri am operat din nou fata. În cazul ei, sper din tot sufletul ca piciorul drept să fie funcţional, pentru că a fost strivit foarte sever: are practic o treime din musculatura coapsei păstrată, restul a fost strivit. Sper ca sciaticul, nervul care coordonează mişcările genunchiului şi ale gambei, să-şi reia mai devreme sau mai târziu funcţia.
În momentul în care a apărut cazul fetiţei s-a pus problema că în ţară nu sunt specialişti care să se ocupe de astfel de pacienţi. Care este situaţia din punctul dumneavoastră de vedere?
În judeţe sunt specialişti, dar dacă în momentul în care se anunţă un accident grav, medicul de gardă este implicat într-o altă intervenţie, nu are cum să accepte sau să preia cazul. Problema cea mai spinoasă de la Iaşi a fost că în momentul în care a fost anunţat acest copil, nu s-a cerut permisiunea de a fi adus la Iaşi. Eu eram în afara serviciului, practic nu existam în spital. Şi a fost o întâmplare fericită că nu am fost implicată într-o altă intervenţie în programul privat. Asta a fost o şansă pentru ea.
Deci în ţară sunt chirurgi plasticieni pediatri.
Să vă explic. Într-un caz de secţionare de membru, de exemplu, este nevoie obligatoriu de participarea unui chirurg plastician. Practic, ortopedul pediatric realizează doar reducerea fracturii sau punerea cap la cap a segmentelor osoase, după care reconstrucţia de vase, de nervi, de tendoane intră în atribuţiile chirurgului plastician. În acest caz particular, explicaţia trebuia să fie dată corect.
În Bucureşti sunt cel puţin şapte spitale care au chirurgie plastică. Este imposibil ca niciun medic de gardă să nu fi fost liber, pentru că nu există gardă fără medici. În mod particular, compartimentul nostru nu are linie de gardă, pentru că sunt singurul medic şi nu am cum să acopăr 30 de zile de gardă. Dar în Iaşi există linie de gardă la Spitalul de Urgenţe, numai că acest copil trebuia transportat într-un spital în care există şi chirugie plastică, şi chirurgie pediatrică. Pentru rezolvarea cazului medical s-a lucrat în echipă multidisciplinară, pentru că pacienţii politraumatizaţi nu pot fi rezolvaţi de către un singur medic sau de o singură specialitate. Au fost chirurgi de ortopedie pediatrică, o echipă de chirurgie vasculară şi chirurgia plastică. Terapia intensivă, după părerea mea, a fost pe primul loc în rezolvarea acestui pacient. Practic ei au fost muzica şi noi dansatorii.
O malformaţie foarte rară
Cazuri precum cel al băieţelului cu malformaţie cranio-facială aţi mai avut?
Nu, pentru că este o malformaţie foarte rară, cu un număr redus de cazuri citat în literatura de specialitate. Partea fericită, dacă pot spune aşa, e că rezolvarea pentru astfel de cazuri are ca timpi operatori componente din operaţii care se realizează la noi în spital în mod frecvent. Gravitatea acestui pacient consta în riscul ruperii învelişului meningelui, care practic prolaba (n.r. – atârna) în cavitatea orală, ceea ce ar fi avut un final fatal pentru copil. Momentul operator a fost eficient, în sensul că a avut loc înaintea ruperii meningelui. În fiecare secundă, acest pacient risca să-şi piardă viaţa.
Au fost citate cazuri în literatura de specialitate în care meningele s-a rupt în a cincea zi de la naştere sau în a treia lună. Eu am găsit citate, în total, opt astfel de cazuri din care doar două au supravieţuit. Dintre celelalte cazuri, două au murit prin ruperea meningelui, iar celelalte au fost operate în perioada în care nu se făcea RMN sau CT şi atunci nu se ştia conţinutul sacului meningeal. Dacă în sacul meningeal există structuri cerebrale sau vase mari, delicateţea intervenţiei este puţin mărită. Noi am beneficiat de un CT cu susbstanţă de contrast care ne-a identificat foarte clar structurile neurologice şi cele vasculare care, din păcate, existau în sacul meningeal. Colegul neurochirurg fiind avizat de existenţa acestor structuri, a fost capabil să facă în aşa fel încât să se evite lezarea acestora. Procesul de închidere a defectului propriu-zis nu a fost cu nimic diferit de închiderea unui defect la un copil cu despicătură a cavităţii oro-faringiene.
Cum a evoluat postoperator acest pacient?
Evoluţia postoperatorie a acestui copil este foarte bună. La vârsta de 3 luni vom face următoarea etapă de reconstrucţie, cu adiţie de grefon osos costal şi vom închide o altă porţiune din palatul moale. La vârsta de 2 ani, vom închide prin adiţie de os langourile faringiene. La 4 ani, vom începe probabil reconstrucţia de piramidă nazală, în jurul vârstei de 5 ani jumătate-6 ani vom face reconstrucţia maxilarului şi după aceea, pe parcursul creşterii, vom evalua dacă mai este nevoie de avansarea maxilarului.
„În Iaşi nu există un centru adevărat de tratat arsuri“
Aveţi emoţii când intraţi în sala de operaţie?
Depinde. Există intervenţii de rutină, şi atunci nu îţi doreşti decât un rezultat perfect. Există intervenţii pe care le faci ca să salvezi o viaţă, şi atunci îţi doreşti să trăiască copilul. Există intervenţii pe care le faci ca să trăiască un membru, şi atunci îţi doreşti să trăiască segmentul respectiv. Cu cât e mai mare gradul unei urgenţe, cu atât avem mai puţin timp să ne evaluăm starea de tensiune sau stres. Pacientul este singurul lucru la care ai timp să te gândeşti şi nimic altceva nu mai există.
Cum comunicaţi cu copiii înainte şi după operaţie?
Pacientul pediatric este un extraordinar cooperator, mai ales postoperator. Este mult mai uşor de comunicat cu un copil decât cu un adult, pentru că el are o capacitate fantastică de a înţelege şi de a accepta lucrurile.
Chiar dacă este vorba despre o amputaţie?
Da. În cazul fetiţei de la Constanţa, de exemplu, nu a fost extraordinar de dificil să îi explicăm de ce iniţial a avut piciorul şi de ce după aceea nu l-a mai avut. O singură dată m-a întrebat dacă este rupt, în exprimarea ei asta însemnând că este amputat. Până să apuc eu să îi dau răspunsul, s-a uitat în ochii mei şi şi-a răspuns singură. „Da, piciorul meu este rupt.“ Din acel moment, ea a acceptat că nu are un membru şi trebuie să facă faţă vieţii aşa cum se găseşte în momentul actual. La copii, recuperarea şi depresia după un traumatism sever şi după o amputaţie sunt mult mai puţin severe decât la adulţi. Probabil datorită statusului biologic de creştere şi dezvoltare, creierul are o capacitate mai mare de a-şi adapta funcţiile păstrate pentru a continua normal viaţa.
Sunteţi un medic tânăr. Cum aţi reacţionat la vederea imaginilor din Colectiv?
A fost o noapte foarte stresantă pentru mine. Singurul gând care m-a dominat toată noaptea a fost ce aş fi putut să fac eu dacă eu aş fi fost în locul colegilor din Bucureşti. Ce aş fi putut să fac dacă la Spitalul de Copii „Sfânta Maria“ din Iaşi ar fi ajuns 40 de pacienţi copii arşi. M-am gândit la ce ar fi trebuit să fac, cum ar fi trebuit să gestionez situaţia, dacă ar fi fost mai bine să încerc să îi transport în alte centre, dacă ar fi trebuit să îi stabilizez în spitalul nostru. Întrebări care, din păcate, nu şi-au găsit răspunsul şi continuă să fie o angoasă ori de câte ori îmi revin în minte.
A fost un şoc, un duş extrem de rece, care ne-a făcut să ne dăm seama cât de vulnerabili suntem în aceste situaţii. Nu ştiu situaţia din Bucureşti, dar în Iaşi nu există un centru adevărat de tratat arsuri. Sper din tot sufletul ca acest lucru să se întâmple, la un moment dat, la Spitalul de Copii, nu neapărat ca număr de paturi – pentru că nicăieri în lume nu există centre care pot trata 100 de arşi mari în acelaşi moment, nu se poate – dar ca infrastructură. Măcar un ars grav – şi aici mă refer la arsură gravă de gradul III sau arsură profundă pe o suprafaţă mai mare de 40% din greutatea corporală, care practic pune probleme de supravieţuire pacientului – să poată fi tratat în condiţii optime şi chiar de excelenţă.
Ce vă cer părinţii copiilor înainte de o intervenţie?
Cel mai frecvent, părinţii sunt muţi de durere. Foarte rar roagă ceva. Există situaţii în care te imploră să faci tot ce poţi pentru copilul lor, dar de cele mai multe ori, doar te privesc şi înţelegi că îţi cerşesc să faci tot ceea ce poţi.
CV
S-a specializat în Japonia şi în Germania
Numele: Sidonia Susanu
Data naşterii: 14 noiembrie 1977, Iaşi
Starea civilă: căsătorită
Studiile şi cariera:
În 2002 a absolvit Facultatea de Medicină Generală de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa“ din Iaşi.
În intervalul aprilie 2008-martie 2009 a avut o bursă de studiu în cadrul Departamentului de Chirurgie Plastică şi Reconstructivă de la Universitatea Showa din Tokyo, Japonia.
Apoi, în perioada mai-octombrie 2009 a obţinut o altă bursă de studiu, Sektion fuer Minimal Invasive Chirurgie, la Tubingen, în Germania.
În perioada 2003-2010, a participat la numeroase manifestări ştiinţifice din domeniul chirurgiei plastice, în ţară şi în străinătate.
În prezent, este coordonatorul Compartimentului de Chirurgie Plastică de la Spitalul de Copii „Sfânta Maria“ din Iaşi.
Locuieşte în: Iaşi
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
