Chirurg renumit, cu 50 de ani de experienţă: „Medicul trebuie să fie un om bun înainte de a fi un profesionist“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Profesorul doctor Cristian Dragomir, fostul rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa“ din Iaşi, povesteşte pentru „Weekend Adevărul“ care erau provocările medicinei româneşti la mijlocul secolului trecut şi cum a evoluat îngrijirea bolnavului în ultimii 50 de ani.

Profesorul Cristian Dragomir, medic primar chirurgie generală, a acordat îngrijiri medicale bolnavilor timp de 50 de ani. Din 1962 până în 2012, renumitul chirurg a profesat la Spitalul „Sfântul Spiridon“ din Iaşi şi a fost alături de Universitatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi, timp de doi ani, între 2006 şi 2008, chiar în calitate de rector. Profesorul s-a remarcat în domeniul chirurgiei generale, specialitate care atunci însuma şi tratamentul pacienţilor arşi sau al celor diagnosticaţi cu diferite tumori. În luna mai 2013, a fost decorat de Casa Regală pentru merite profesionale deosebite.

„Weekend Adevărul“: În cei 50 de ani de chirurgie aţi îmbinat chirurgia plastică cu ortopedia, cu chirurgia generală şi cu chirurgia oncologică. Cât de dificil a fost?

Prof. dr. Cristian Dragomir: Eu provin dintr-o şcoală de chirurgie generală. Prin forţa lucrurilor, la acea vreme, chirurgii trebuiau să rezolve şi lucruri care astăzi au devenit specialităţi separate. Profesorul meu, Gheorghe Chipail (n.r. – 1905-1997), opera şi pe craniu, şi pe cord. Noi, elevii lui, am mai restrâns din activitate. La vremea aceea, chirurgia plastică şi chirurgia oncologică nu erau specialităţi sau supraspecialităţi. A fost o vreme când făceam şi ortopedie, de altfel teza mea de doctorat e despre fractura de col femural. Cum am reuşit? Forţat de împrejurări. Iniţial ajutam la asemenea bolnavi, apoi i-am luat pe cont propriu, iar în materie de chirurgie plastică, am lucrat un an în Anglia pe o secţie de acest fel.

Am fost trimis acolo tot de profesorul Chipail, pentru că la vremea aceea, chirurgia generală trata şi arşii. Or arşii, la noi, erau o problemă îngrozitoare şi profesorul m-a trimis cu ideea să aibă pe cineva care să se ocupe de aceşti pacienţi. Numai că, în Anglia, chirurgia plastică nu însemna numai arşi. Acolo am făcut şi chirurgia mâinilor, şi chirurgie facială. Când m-am întors, am pus în practică ce am văzut acolo, am scris şi o carte de principii de chirurgie plastică şi reconstructivă şi aşa am mers mai departe cu profesia. Mai târziu, am trăit zilele când chirurgia plastică şi reconstructivă s-a separat ca specialitate, ortopedia s-a separat ca specialitate şi chirurgia oncologică a devenit o supraspecializare, pentru că nu există chirurg oncolog, ci chirurg cu competenţă oncologică. 

„Înainte, pancreasul nu se opera“

Cum aţi schiţa începuturile chirurgiei oncologice la Iaşi?

Chirurgia oncologică înseamnă chirurgia tumorilor maligne, a cancerului. Or, cancerul s-a operat la Iaşi de pe vremea profesorului Ion Tănăsescu (n.r. – 1875-1954), chiar şi mai înainte. Pe parcurs, însă, datorită progreselor foarte mari făcute în terapie intensivă, aria intervenţiilor chirurgicale pentru extirparea tumorilor maligne s-a lărgit foarte mult. Spre exemplu, când am început eu chirurgia, pancreasul nu era un organ chirurgical, adică nu se putea face pe el nicio procedură chirurgicală.

Ulterior, au început să se opereze tumorile, cancerul de pancreas, încât acum, rezecţiile de pancreas parţiale sau chiar totale sunt operaţii care se practică frecvent. În cazul cancerului de esofag, lucrurile au stat cam la fel. Cancerul hepatic iarăşi e un domeniu de chirurgie oncologică care s-a dezvoltat în timp, tot datorită progreselor din domeniul terapiei intensive şi anesteziei. Asemenea intervenţii nu se pot face fără terapie intensivă.

Cum aşa?

În timpul unei asemenea intervenţii, se pierde foarte mult sânge. Dacă pacientul nu este bine susţinut, reechilibrat, mortalitatea se apropie de 100%. Aşa era pe atunci. Am avut de-a face şi cu cancerul la sân, pe vremea când ginecologii se ocupau mai puţin de această patologie. Când eu am început să operez cancer de sân, exista o singură intervenţie majoră care se făcea pacientelor: extirparea sânului în totalitate, cu muşchiul pectoral cu tot, şi rămânea numai grilajul costal acoperit de piele.

Era o intervenţie mutilantă cu rezultate care nu depindeau exclusiv de tehnica chirurgicală, ci de o serie întreagă de particularităţi biologice ale tumorii, care la vremea aceea nu se ştiau aşa cum se cunosc acum. Progresele de care vorbeam au dus spre o chirurgie conservatoare, aşa cum se practică acum, pentru că în prezent se scot numai sectoare din sân. Totuşi, rezultatele unei chirurgii grosolane, mutilante, pentru cancerul de sân erau bune şi atunci, cu şanse de supravieţuire de peste 50%. Acum, proporţia se apropie de 80%-90%.

Când spuneţi că la vremea respectivă nu se cunoşteau o serie de mecanisme şi proceduri, vă referiţi strict la România?

Atunci era greu de obţinut o informaţie, dar oamenii se informau până la urmă şi procedurile au pătruns şi la noi, cu oarecare întârziere, dar au pătruns. Poate susţinerea materială lipsea, dar din punct de vedere principial, medicina românească şi chirurgia au ţinut pasul cu progresele.

„Garda e mai comodă acum“

În ce context aţi reuşit să mergeţi la perfecţionare în Anglia?

Se pleca greu atunci, dar la un moment dat, în ’71-’72, Consiliul Britanic a oferit o bursă plătită de ei, pentru un an, la alegerea beneficiarului. Profesorul Chipail era o personalitate şi avea un cuvânt greu de spus, astfel că el şi rectorul de la vremea aceea, profesorul Scripcaru, s-au orientat spre mine. S-au depus tot felul de memorii la Securitate să mi se dea paşaport şi, în final, am putut să plec.

Era o bursă foarte mică din care trebuia să-mi plătesc gazda, masa, drumurile, dar, lucrând într-un spital cu oameni foarte amabili, care au văzut că eu îmi văd de treaba mea şi vreau să învăţ, după vreo două-trei luni, mi-au dat o locuinţă în spital şi am scăpat de chirie. Mai mult, mi-au dat voie să fac gărzi plătite, ceea ce însemna un venit acceptabil. Atât de acceptabil, încât la finalul anului de bursă, a venit soţia la mine şi m-am şi întors de la Londra la Iaşi pe patru roţi, cu o maşină second-hand. Port o amintire extraordinar de plăcută a şederii mele în Anglia. Până şi acum am câţiva din foştii colegi cu care port corespondenţă. După aceea, relaţia cu Anglia s-a întrerupt. M-au chemat înapoi, dar nici nu s-a pus problema. Am reluat legătura cu ei după Revoluţie şi am făcut noi legături cu chirurgi de vârsta mea.

Spuneaţi că aţi avut şansa în acest spital din Anglia să faceţi gărzi plătite. Gărzile de la Spitalul „Sfântul Spiridon“ din Iaşi cum erau?

La vremea respectivă, gărzile erau neplătite. Lumea nu se bătea pe gardă, dar în momentul în care erai pus să faci asta, nu se punea problema să refuzi şeful de secţie. Odată ajuns în gardă, sigur că era competiţia aceasta să vezi, să operezi „la rece“, cum spuneam noi atunci, pentru că mai rar puteai opera, mai ales tinerii. În schimb, în urgenţă aveai această posibilitate.

Garda era atunci o şcoală pentru cei tineri. Acum am scris o carte numită „Manualul chirurgului de gardă“, în care am descris prin ce am trecut eu în toate gărzile, să ştie şi actualul chirurg de gardă. Acum, garda pe chirurgie e mult mai comodă. În primul rând, au dispărut o serie întreagă de domenii de patologie. S-au dus traumatismele toracice la chirurgia toracică şi a rămas trauma viscerală, abdomenul. În al doilea rând, este comodă pentru că a apărut Unitatea de Primiri Urgenţe. Când făceam noi de gardă, salvarea venea la uşa clinicii şi îţi punea bolnavul în braţe. Tu trebuia să te descurci, să pui diagnostic. Acum, totul se întâmplă la UPU, iar garda este mai comodă şi mai eficientă.

image

Vă este dor de sala de operaţie?

Da. Sentimentul nu este încă de dor, dar îmi lipseşte cumva, pentru că era o parte din viaţa mea. 50 de ani de chirurgie au fost bătuţi pe muchie. Imediat de la terminarea facultăţii am intrat în internat, la profesorul Chipail şi nu am mai plecat de acolo din 1962 până în 2012.

După aceşti 50 de ani, cum definiţi dumneavoastră meseria de medic?

Un medic, în primul rând, trebuie să aibă o predispoziţie genetică pentru uman. Medicul trebuie să fie un om bun, înainte de a fi un profesionist. Să aibă capacitatea de a rezona la suferinţa seamănului, să empatizeze cu el, să se pună în pielea bolnavului. Al doilea lucru care se cere este sănătatea. Medicul trebuie să fie sănătos, să le inspire celor din jur vigoare, optimism, sănătate fizică şi mentală. Să fie muncitor, să „ţină la tăvăleală“, aşa cum spunea profesorul meu, pe care mereu îl citez. Adică să poată să nu doarmă două nopţi. Sigur, ca să fie un medic bun e necesar şi un IQ peste medie.

Un medic bun reuşeşte să aibă şi viaţă personală?

Sigur că da, cu anumite restricţii. Medicul trebuie să fie dispus să mai renunţe, din când în când, la viaţa personală, pentru că sunt situaţii când se pune în balanţă viaţa lui personală şi viaţa bolnavului. Au fost situaţii când ne pregăteam să mergem în concediu, pregătisem maşina, copiii şi seara primesc un telefon că bolnavul operat cu două zile în urmă a făcut o complicaţie. Nu am mai plecat, că a trebuit să stau cu el la spital. Am amânat vacanţa câteva zile şi am plecat mai târziu. Viaţa personală sigur că există, altfel nici nu se poate. Cred că şi asta este o condiţie, un medic trebuie să aibă viaţă socială. Dacă nu, se transformă într-un robot şi nu mai poate avea nici faţă de bolnav aceeaşi putere de înţelegere.

„Treptat, dispare aspectul umanist al medicinei“

În ultimul an, medicina românească a fost reflectată în presa naţională mai degrabă negativ decât pozitiv. Ce părere aveţi despre modul în care sunt tratate astfel de subiecte?

Cred că se greşeşte. Nu se poate nega că în medicină şi între medici există şi oi negre, evenimente nedorite sau oameni cu comportament nedorit. Dar insistând prea mult asupra acestor aspecte negative, se induce în mentalitatea populaţiei un sentiment de repulsie şi de neîncredere faţă de medicina românească, faţă de medici. Unul dintre domeniile pe care s-a bătut monedă a fost şpaga. Se ajunge până acolo încât, lumea înnebunită de ceea ce citeşte în ziare, ce vede la TV, când ajunge la doctor, imediat crede că trebuie să dea bani. În momentul în care doctorul refuză – sunt multe situaţii de genul acesta –, pacientul zice: „A, nu vrei să iei nimic. Asta înseamnă că sunt grav bolnav şi că am să mor“. Nu face bine nici societăţii, nici medicinei un asemenea unghi din care priveşte mass-media.

Pe de altă parte, nu mi se pare în regulă nici ca altădată, când medicul era văzut ca un zeu şi nu se putea atinge nimeni de el. Sigur că în momentul în care cineva greşeşte trebuie să plătească. Şi mai există un aspect, nu toate eşecurile din medicină sunt greşeli şi nu toate eşecurile se pot imputa medicului. Există eşecuri în medicină care nu pot fi evitate: bolnavi în faze terminale, afecţiuni foarte grave. Altele sunt imprevizibile, cu toată buna pregătire şi cu toată munca, se întâmplă să ai un rezultat prost. Acum, indiferent care ar fi explicaţia reală a unui eşec, medicul este de vină. Departe de mine gândul să iau apărarea colegilor de breaslă care ne fac profesia de râs. Nu le iau apărarea, dar nu trebuie generalizat şi nu trebuie insistat numai pe acest aspect, pentru că nu face bine nimănui. Nici societăţii, nici profesiei noastre.

Anii trecuţi, inclusiv Universitatea de Medicină din Iaşi a fost implicată în mai multe scandaluri de corupţie prezentate în presă. Ce aţi simţit când aţi auzit despre anchetele începute împotriva unor medici?

M-au deranjat, pentru că vreau, nu vreau, eu de aici mă trag. Sunt al UMF Iaşi şi UMF Iaşi e parte din viaţa mea. De fapt, mai toată viaţa mea am fost în cadrul universităţii. Repet ce am spus şi mai înainte: cine greşeşte trebuie să răspundă, dar să nu spunem de aici că medicina din Iaşi este o cloacă de şpăgari, pentru că nu este aşa.

Cum vedeţi noile generaţii de medici?

Sunt în pas cu evoluţia societăţii şi a lumii în general. Sunt mult mai interesaţi de propria persoană decât de profesie şi de obiectul profesiei, adică de bolnav. Sigur că şi între tinerii care absolvă acum există şi oameni dăruiţi profesiei, dar pentru majoritate, aspectele materiale ale vieţii au început să primeze. Ca şi în sport, atunci când au intrat banii în discuţie, s-a terminat cu fairplay-ul şi cu ce se înţelegea prin sport altădată. Aşa şi în medicină. Bineînţeles că fiecare dintre noi este interesat să aibă o viaţă comodă, să aibă bani, să-şi permită un concediu plăcut, o carte, dar de aici şi până la a face din asta un scop în sine e o distanţă cam mare. Totuşi, cred că între absolvenţii de acum există încă tineri dedicaţi meseriei. Şi altădată interesul material în ceea ce priveşte profesia medicală exista. Ştiu părinţi care spuneau că dau copiii la medicină că acolo se fac bani. Dar mai spuneau ceva: „îl dau la medicină pentru că doctorul este respectat, reprezintă un reper în societatea din care provine“.

Noile generaţii vor duce medicina mai departe. Din punct de vedere profesional, tinerii sunt buni, vor face progrese şi acolo unde sunt găuri negre în medicină. Treptat, însă, dispare aspectul umanist. În ţările occidentale, cu pacientul se stă foarte puţin de vorbă. Vine, îl vede la computer, i se iau probele de sânge. Foarte puţini medici te întreabă: „ce te doare, domnule?“. Ei au un diagnostic precis, tratament foarte bun, dar comunicarea interumană le lipseşte. Aşa se va întâmpla şi cu tinerii noştri. Încă la noi, învăţământul medical beneficiază foarte mult de permisiunea studentului de a lucra direct cu bolnavul. Aici au acces la patul bolnavului, îl pot palpa, îl pot asculta. Acolo, se lucrează pe manechine, pentru că bolnavul nu acceptă să fie palpat de un tânăr student.

Ce sentimente v-au încercat atunci când aţi fost decorat de Casa Regală?

Am fost foarte surprins şi încântat, mai ales că provin dintr-o familie unde sentimentul de regalitate a mocnit dintotdeauna. Tata a fost ofiţer în armata regală şi avea un cult pentru rege. Copii fiind, nouă nu ne spunea prea multe pentru că îi era teamă, erau represaliile foarte dure, iar Securitatea era mereu pe urmele foştilor ofiţeri. Dar aşa, în subsidiar, am avut o educaţie pro-regalistă. Când am aflat că voi fi decorat, nici nu îmi venea să cred. De altfel, l-am şi întrebat pe principele Duda, care este tot dintr-o familie de bârlădeni, cum au făcut selecţia asta. Şi a zis că au un comitet care s-a intersat în legătură cu activitatea profesională, cu cea socială, cu vederile politice. După aceea, în momentul decernării am fost complet emoţionat.

CV: O jumătate de secol de chirurgie
                                      
Numele: Cristian Dragomir
Data şi locul naşterii:
28 aprilie 1940, Bârlad
Starea civilă: căsătorit
Studiile şi cariera:
În 1962 a devenit licenţiat în medicină la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa“ din Iaşi.
În 1974 a devenit doctor în medicină la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa“ din Iaşi.
Din 1962 până în 2012, a fost medic chirurg în Clinica III de Chirurgie de la Spitalul „Sfântul Spiridon“ din Iaşi.
Între 1972 şi 1973 a avut o bursă de studiu în cadrul departamentului de chirurgie plastică şi reconstructivă de la Mount Vernon Hospital, Northwood, Londra, Marea Britanie.
Are multiple competenţe: chirurgie oncologică, chirurgie esofagiană, chirurgie hepatică, chirurgie pancreatică, chirurgie senologică, chirurgie plastică si reconstructivă.
A fost distins cu Ordinul Coroana României în grad de Cavaler, acordat de MS Mihai I Regele României. De asemenea, a fost decorat cu Ordinul Naţional pentru Merite în grad de Cavaler acordat de Preşedintele României.
Locuieşte în: Iaşi

Citeşte şi:

Diana Cimpoeşu, femeia pe care niciun doctor de urgenţe din ţară nu o egalează: „Sunt situaţii pe care nici cel mai grozav medic nu le poate rezolva”

Eugen Târcoveanu, medic chirurg: „Cancerul are mai multe cauze. Mâncarea de azi e ultrachimizată şi oamenii mănâncă mai mult decât au nevoie“

Preşedintele Societăţii Române de Pediatrie: „Cine este împotriva vaccinării nu este normal la cap. Toată lumea să-şi vaccineze copiii“

INTERVIU Lucian Miron, oncolog: „Am pierdut războiul cu cancerul. Ratele de supravieţuire au rămas foarte reduse“

Ruşinile românilor în capitalism. Gabriel Crumpei, medic psihiatru: „Sunt oameni care ascund faptul că au intrat în şomaj“

Verdictul grav al preşedintelui Societăţii Române de Neurochirurgie: „Tumorile cerebrale sunt din ce în ce mai frecvente“

INTERVIU Profesorul Maria Stamatin, neonatolog: „Sunt fetiţe de 14-16 ani care vin pur şi simplu să nască“

Medic specialist în îngrijirea bolnavilor cu afecţiuni incurabile aflaţi în ultimele faze: „Pentru pacienţi contează foarte mult să-i ţii de mână când mor“

Iaşi



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite