Culisele unei prietenii celebre: boemul Topîrceanu şi oportunistul Sadoveanu
0
Mihail Sadoveanu a reuşit să acumuleze o avere impresionantă în timpul vieţii, atât datorită vânzărilor excelente de care s-au bucurat cărţile sale, cât şi a oportunismului de care a dat dovadă în momente istorice cheie. Pe de altă parte, bunul său prieten, George Topîrceanu, s-a stins de tânăr în sărăcie.
Două dintre cele mai cunoscute figuri ale literaturii române, Mihail Sadoveanu şi George Topîrceanu, au avut destine situate la extreme opuse, în ciuda faptului că au activat în aceeaşi perioadă istorică şi că opera lor a fost apreciată în aceeaşi măsură ca fiind valoroasă.
Născut în 1886 în Bucureşti, George Topîrceanu a ajuns în Iaşi în 1911, la invitaţia lui Eugen Lovinescu. Capitala Moldovei avea să fie oraşul de care se va fi legat în mare măsură destinul său până la sfârşitul vieţii. A avut o activitate literară şi publicistică intensă, dar şi o viaţă boemă bogată.
A fost unul dintre cei mai carismatici scriitori din mediul cultural al Iaşilor în perioada interbelică, pe cât de apreciat de public, pe atât de denigrat de critica literară.
O descriere a, probabil, celui mai bun prieten al lui Topîrceanu, Demostene Botez, stă mărturie în acest sens: „Dacă la vreo şezătoare literară apărea pe scenă Topîrceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admiraţie cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulţumire şi plăcere".
Spre deosebire de mulţi dintre confraţii săi, poetul George Topîrceanu n-a ezitat să se înroleze în Armata Română şi a luptat atât în Războiul Balcanic din 1913, cât şi în Primul Război Mondial. A fost mobilizat pe frontul de sud şi căzut prizonier în Bulgaria, unde a rămas în detenţie până la începutul anului 1918.
Întors la Iaşi, Topîrceanu a reluat activitatea publicistică alături de Mihail Sadoveanu, cu care redactează "Însemnări literare" şi "Viaţa românească". Aprecierea lui Sadoveanu pentru Topîrceanu se reflectă "Povestiri vânătoreşti", acolo unde tovarăşul de puşcă şi de undiţă este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”.
Pe plan financiar, însă, Topîrceanu (foto dreapta) n-a dus-o niciodată strălucit. A fost nevoit să-şi ia mai multe slujbe pentru a se putea întreţine şi a stat permanent în chirie, în mai multe locuri din Iaşi. A avut o relaţie sentimentală discretă şi de lungă durată cu Otilia Cazimir, care, ca şi Demostene Botez, i-au stat alături până în ultimele clipe. Demostene Botez, de altfel, i-a pus la dispoziţia lui Topîrceanu, în 1932, casa sa din cartierul Copou, loc în care poetul s-a şi stins în 1937 după o lungă suferinţă pricinuită de un cancer la ficat.
A reuşit cu mari eforturi, în 1937, să obţină fonduri de la Ministerul Artelor pentru a-şi trata boala în Austria. A fost, însă, prea târziu. Casa din Copou a lui Demostene Botez este acum Casa Memorială "George Topîrceanu".
Latifundiarul Mihail Sadoveanu
Mihail Sadoveanu, "tovarăşul de puşcă şi undiţă" al lui George Topîrceanu, a acumulat, pe de altă parte, o avere impresionantă de-a lungul vieţii, estimată acum la câteva milioane de euro. Actuala Casa Memorială "Mihail Sadoveanu" din Copou, alături de proprietatea de peste 6 hectare din împrejurimi, a fost cumpărată de Sadoveanu la sfârşitul Primului Război Mondial, de la un rentier executat silit. Proprietatea i-a aparţinut, iniţial, lui Mihail Kogălniceanu, iar din 1912 a locuit acolo George Enescu.
"La 14 mai 1918, fraţii Mihail şi Vasile Sadoveanu cumpără casa cu 86.334 de lei. Actul de vânzare-cumpărare stipula că, deoarece clădirea e închiriată, noii proprietari „vor intra în stăpânirea sau folosinţa imobilului fie la expirarea contractului de arendă, fie prin buna întelegere cu arendaşii, sau, eventual, prin judecată” (idem, transcriptiuni, 1918, nr. 687). Sadoveanu era, din 1909 director al Teatrului Naţional din Iaşi, dar locuia la Fălticeni, fiind nevoit să bată des drumul între cele doua oraşe, aşa că, odată tranzacţia încheiată, îşi aduce familia la Iaşi, locuind provizoriu în câteva camere din uzina teatrului. Abia în primăvara anului 1919 se va muta definitiv în casa din Copou, locuind câteva luni cu George Enescu si soţia acestuia, Maruca Cantacuzino", potrivit lui Constantin Ciopraga, care a refăcut tabloul proprietarilor casei pentru Curierul de Iaşi.
Sadoveanu a fost, de pe altă parte, şi unul dintre cei mai prolifici scriitori din istoria literaturii române, reuşind să predea editorului două sau chiar trei cărţi în fiecare an. Acest fapt, coroborat cu vânzările foarte bune şi cu "spiritul contabilicesc" excelent, i-au adus scriitorului venituri uriaşe.
Şi-a permis excentricităţi la care mulţi dintre confraţii săi nici nu îndrăzneau, probabil, să gândească. Iată cum arată o însemnare din jurnalul personal:
“7 iulie 1927:
Este la Bagatelle, restaurant scump din Amsterdam. Primul fel e compus din vreo treizeci de feluri de mezeluri, pescării, ouă, sălăţi, jambon, aspic, migdale prăjite etc. Apoi o supă groasă cu cremă, ouă şi ciuperci. Urmează homar cu maioneză, asparges cu sos flamand, îngheţată cu fructe, căpşune şi caise. O cafea filtru, un coniac de la 1850…“
Pe de altă parte, Sadoveanu (foto dreapta) era bârfit în epocă ca fiind un tip avar. Unele relatări spun că nimeni nu l-a văzut vreodată umblând cu portofelul, deşi avea în permanenţă pe lângă el 4-5 tovarăşi de petreceri. Celebrul epigramist Păstorel i-a desenat zgârcenia într-una dintre creaţiile pe care i-a dedicat-o:
“De ţi-ai face testamentul,
Tu să nu-mi laşi mii de franci!
Naşule, să-mi laşi obrazul,
Ca să-mi fac din el bocanci!”
Mihail Sadoveanu s-a plasat mereu foarte atent pe lângă puternicii vremii. A linguşit de-a dreptul pe oricine era în măsură să-i decidă destinul. Iată un fragment dintr-o scriere care l-a "ţintit" pe regele Carol al II-lea: „tot ce e durere, grijă şi speranţă în noi se află înmiit în fiinţa Sa. Destinul său a fost să ne cuprindă în întregime – trecut, prezent şi viitor –, să valorifice şi să apere o moştenire primejduită(…)Apariţia sa, din cer, pe aripi repezi, întăreşte şi întregeşte elementul mistic”.
Sadoveanu n-a avut nicio problemă să schimbe macazul odată cu instalarea regimului comunist, după ce ani de zile preamărise democraţia şi liberalismul.
Într-un articol publicat la 25 octombrie 1949, Mihail Sadoveanu scria:
„«Casa Scânteii» va fi o mare realizare a Republicii noastre Populare. Înălţarea ei are un înţeles care nu poate scăpa nimănui. Poporul nostru merge cu grabă şi cu nerăbdare pe drumul nou ce i se deschide. Peisagiul vechi se schimbă ca într-o minune: oamenii incuriei, robiei şi amărăciunii trecutului dispar. Apar cetăţenii noi, însetaţi de libertate, cultură şi progres”.
Casa Memorială "Mihail Sadoveanu" din Copou
Drept recompensă, în acelaşi an este ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor, după ce, cu doi ani înainte devenise preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, funcţia politică maximă ocupată de un scriitor român în timpul regimului comunist. Ambele au venit la pachet cu un set important de privilegii.
În 1948, Sadoveanu a devinit proprietar şi pe un fost schit bisericesc din Vânători, Neamţ, folosită ca şi casă de vacanţă până în 1961, anul în care scriitorul moare şi este înmormântat cu mari onoruri la Cimitirul Bellu. Sadoveanu a mai avut proprietăţi şi la Fălticeni şi la Bucureşti.
Se încarcă comentariile...
